Trecut în planul spiritual, duhul priveşte în jurul său şi îl cuprinde o negrăită mirare. Se simte sănătos şi cu toate acestea vede că cei din jurul său îl plâng cu lacrimi amare. Vrea să le vorbească celor de faţă, dar lucru ciudat, vorbirea lui nu este auzită. Crede că poate boala, slăbiciunea organică sau medicamentele care Ie-a luat i-au adus o slăbire a glasului. Ridică atunci tonul, dar în zadar; nimeni nu dă atenţie celor spuse de el. Mirarea îl cuprinde şi mai tare şi se întreabă dacă nu cumva visează ceea ce vede şi aude. Dar nu, el se vede treaz şi pe deplin vindecat, întrucât crede că cuvintele lui n-au răsunet, se gândeşte că poate cel puţin gesturile sale vor atrage atenţia lor. Se îndreaptă către cel pe care îl iubeşte şi vrea să-l ia de mână, dar - minune: mâna sa se închide fără să apuce nimic, ca şi cum degetele sale ar fi trecut prin mâna acelei persoane. Poate, se gândeşte el, nu sunt destul de îndemânatic, şi mai repetă gestul, dar şi de această dată tot fără rezultat. Nu ştie ce să mai creadă. Priveşte în jurul său şi recunoaşte totul. Vede camera în care a zăcut, recunoaşte mobilele pe care Ie-a cumpărat. Ei, atunci ce e cu el? Ascultă la cei din cameră şi înţelege ca e vorba de moartea lui. El mort? El se vede viu, trăieşte. Cum de nu-l văd ai săi? Vede pe unul din ai casei apropiindu-se de pat şi închizând ochii unui om. Atunci o groază îl cuprinde. Cum, în patul în care a fost până adineauri este un om, un mort? Dar groaza sa se măreşte pe măsură ce priveşte, pentru că în cadavrul pe care îl vede în patul său vede un om identic cu el. O groază profundă îl cuprinde. „Eu sunt mort?" Dar aceasta nu se poate. Aici e o eroare sau se joacă o comedie lugubră pe seama lui? El nu poate fi mort pentru că trăieşte. Nu este mort pentru că nu a căzut în neant, în neştiinţa de sine. Nu este mort, crede cel
credincios, pentru că atunci ar trebui să se prezinte înaintea judecăţii. Pe când reflectează el ce o fi la mijloc, vede că se aprind lumânările la capul mortului. Atunci porneşte în strigăte disperate: „Dar bine, oamenilor, eu nu sunt mort! Eu sunt bine acum, mai bine ca oricând. Dar strigătele sale nu se aud, nu mişcă pe nimeni. Se procedează la toaleta funerară, unii plâng, alţii se prefac. .
Dar curios: el înţelege că unii plâng sincer, iar alţii în dosul măştii plânsului nu simt nimic în inima lor, pe cât voiesc să arate. Unii din ei încep să estimeze valoarea lucrurilor din casă, să reflecteze asupra averii moştenite. După câtva timp uşa se deschide şi în pragul ei se arată unul din cei mai buni prieteni cu care a împărţit bucurii şi supărări, dureri şi plăceri. Cum îl zăreşte, se repede la el şi îi strigă: „A, dragul meu, bine ai venit, cel puţin tu poţi spune acum că aceşti oameni se înşeală, că eu trăiesc!" Dar lucru curios: nu a mutat picioarele, nu a păşit, ci a fost dintr-o dată lângă el, fără să ştie cum. Vrea să-l ia în braţe, dar braţele sale nu apucă nici acum nimic. Şi lucru şi mai curios: prietenul care nu-l aude şi nu-l vede, trece apropiindu-se de pat prin corpul lui! Atunci vede pe prietenul său foarte abătut şi profund mişcat, curgându-i lacrimile sincere. înţelege că l-a iubit din toată inima. Şi mereu îi vine în minte: „Doamne, dar cum nu-i vine nici unuia de aici ideea că nu am murit." Timpul trece, seara vine şi rând pe rând prieteni şi amici se retrag şi rămân numai cei ce vor veghea la capul lui. îi priveşte în tăcere şi observă în jurul lor o lumină colorată. Se miră ce să fie cu această lumină din jurul lor. El nu a auzit niciodată de aura pe care o au toţi oamenii în jurul lor. Se apropie de pat, priveşte omul culcat şi lucru ciudat: el are o lumină, dar nu e colorată ca aceea a celor ce veghează în jurul lui. Lucru şi mai curios e că vede corpul celui mort prin .... care reprezintă luminozitatea cea mai mare. Şi mirarea creşte mereu... Vede acum că luminozitatea de la cap este legată printr-un fir luminos de el. Atunci pentru prima oară i se furişează în minte ideea că acela care zace acolo, în patul lui ar putea fi propriul său corp. Dar iar revine. „Nu se poate, pentru că eu văd că tot trăiesc. Nu e corpul meu, pentru că dacă eu sunt viu, atunci corpul meu s-ar mişca, pe când acesta e înţepenit. Pe când reflectează astfel, simte un suflu continuu de fluide în jurul său, deşi observă că flăcările lumânărilor stau nemişcate Şi deci aerul din cameră nu se mişcă nici el. în goana acestui fluid care se rostogoleşte în toate sensurile pare a zări sclipiri, forme bizare care vin, trec şi pleacă de lângă el, apar şi dispar. îngândurat, cuprins de nelinişte, zăreşte deodată o dâră luminoasă care se coboară din tavan în cameră, se apropie învăluindu-l. In curând se configurează în această lumină nişte figuri în care recunoaşte rude plecate de pe pământ pentru care a simţit pe când trăiau o adevărată dragoste. Acum aude şi glasul lor: „Dragul nostru, vino cu noi, tu acum ai părăsit regatul umbrelor pentru a intra în regatul luminii. Te-am iubit şi acum lasă-ne să te conducem. Vino cu noi în spaţiile nemărginite unde locul tău este pregătit." „Eu sunt, spune unul dintre ele, copilaşul pe care tu atât l-ai plâns." „Eu sunt tatăl tău pământean şi te-am iubit în viaţă cum te iubesc şi la moarte şi te aştept să vii lângă mine?" „Noi ţi-am fost prieteni pe pământ - spun ceilalţi - te-am aşteptat şi te-am asistat în cele din urmă momente ale trecerii tale din lumea pământului în aceea a noastră, lumea astrală
Spiritul evoluat - după ce şi-a revenit la conştiinţă, după câteva ore de la moartea terestră - este luat de spiritul său ghid şi dus acasă la el, sau la biserică, ca să-şi vadă corpul, haina sa carnală rece şi neînsufleţită, pentru ca privindu-l să înţeleagă că adevărata sa viaţă nu este pe pământ, că ceea ce vede nu era el, omul real, ci o simplă haină ajunsă acum dărăpănată prin întrebuinţare îndelungată sau prin boală. Haină pe care a trebuit să o părăsească ca nemaiputându-i folosi la învăţătură, la avansarea spirituală în viaţa terestră. Acest spectacol îi produce o mare traumă spirituală, pentru că îi face foarte rău bocitul celor pe care i-a lăsat pe pământ. Lacrimile lor, spiritualiceşte, se transformă în râuri de lacrimi pe care cu greu le trece.
Scarlat Demetrescu-Viata dincolo de mormant
.gif)