19 iulie 2012

Cum ne comportam fata de oamenii in suferinta ?


Suferinta celor dragi si apropiati este greu de suportat si adesea ne doare si pe noi . De prea multe ori nu gasim cuvintele si gesturile potrivite caci nimic nu pare sa fie suficient de alinator cand e vorba de durerea psihica intensa. Domeniul este greu de impacat si de imbratisat chiar si de specialistii in terapia pierderii si a durerii care trebuie sa se confrunte zilnic cu durerea si suferinta celor din jur. Am considerat ca este util sa "purtam o discutie" pe tema aceasta delicata. Nu ne-a invatat niciodata nimeni cum sa reactionam fata de un om in suferinta psihica si cum sa evitam lucrurile care i-ar putea accentua starea. Preferam adesea sa evitam un asemenea om tocmai din cauza ca durerea sa ne sperie, ne face sa ne simtim pe un teren nesigur, alunecos, minat, in care toate cele invatate o viata intreaga dau gres. Nu e usor sa spui cuvinte de imbarbatare omului care s-a confruntat cu pierderea . Pierderea vietii celor dragi, a sanatatii, a viselor, a sperantelor, a prietenilor, a statutului, a situatiei materiale, a locului de munca, sunt motive de inclestare dureroasa launtrica si de restructurare a intregului univers psihic interior. Sa incercam impreuna sa ne apropiem cu piosenie fata de suferinta aproapelui si sa-i oferim un ajutor binevenit.
 Cum puteti ajuta o persoana
care a suferit o pierdere ?


1.Aratati-va grija si preocuparea dvs. sincera.
2.Fiti disponibil sa ascultati sau sa ajutati cu orice pare sa fie nevoie la un moment dat.
3.Spuneti ca va pare rau pentru ce s-a intamplat si pentru suferinta sa.
4.Permiteti-i sa isi exprime oricat de multa nefericire simte la un moment dat si impartasiti-o.
5.Incurajati-o sa fie rabdatoare cu sine insusi, sa nu astepte prea multe de la sine, sa nu isi impuna nici un fel de "ar trebui".
6.Permiteti-i sa vorbeasca despre pierderea sa oricat de des simte nevoia si doreste.
7.Vorbiti despre calitatile speciale si care il faceau sa fie iubit pe cel pierdut.
8.Nu o reasigurati ca a facut tot ceea ce ar fi putut face.
9.Nu lasati ca propriul sentiment de neputinta sa va retina de la actiune.
10.Nu o evitati deoarece va simtiti incomfortabil (a fi evitat de prieteni adauga si mai multa durere).
11.Nu ii spuneti "stiu cum te simti" decat daca ati experimentat acelasi tip de pierdere. Altfel nu aveti de unde sa stiti.
12.Nu ii spuneti "ar trebui sa te simti mai bine acum" sau orice altceva care implica o judecata a sentimentelor sale.
13.Nu ii spuneti ce ar trebui sa simta sau sa faca.
14.Nu schimbati subiectul cand mentioneaza pierderea sa.
15.Nu evitati sa pomeniti despre pierderea sa de teama sa nu ii starniti iar durerea. Puteti fi siguri ca nu a uitat-o.
16.Nu incercati sa gasiti ceva pozitiv (lectie de morala , strangerea relatiilor familiale, etc.) legat de pierdere.
17.Nu mentionati "macar il ai pe...".
18.Nu ii spuneti "poti oricand sa ai o alta...".
19.Nu ii sugerati ca "ar trebui sa fie recunoscatoare pentru...".
20.Nu faceti nici un fel de comentarii care sugereaza in vreun fel ca pierderea a fost din vina lor (sufera deja de multe sentimente de indoiala si de vina).

9 comentarii:

Steliana spunea...

Ce pacat ca numai noi intre noi ,cei care am pierdut o persoana draga ne acordam atentia cuvenita ,pentru restul lumii, noi, nu suntem o companie placuta si nici nu primim un cuvant de alinare.

mariperijoc spunea...

Din nefericire asa este...tristetea noastra ii indeparteaza pe ceilalti...sau poate asa percepem noi...

Narcisa spunea...

Aveti dreptate,eu nu ma simt inteleasa decat de cei care sunt ca mine...cei ce au pierdut o persoana draga...in rest nu ma mai simt ok ...va imbratisez,maine ii fac mamei pomenirea de 2 ani jumate...nu-mi vine sa cred ca a trecut atat iar eu retraiesc zilnic acea clipa a despartiri...

poli spunea...

Nici eu nu-mi revin dupa 3 ani jumatatea de la pierderea tatalui meu, ma simt de parca s-a intamplat acum cateva zile. Ultimele sale zile imi tot revin obsesiv in minte, in loc sa-mi amintesc momentele placute,ma tot gandesc la suferinta lui. Nici sotul nu ma intelege, nu poate concepe cum nici dupa atata timp nu am reusit sa-mi revin, imi tot spune ca incerc sa nu mai ma gandesc la ce a fost, dar cum sa fac asta cand orice sirena de salavare pe care o aud ma duce cu gandul la ce a fost si orice batran pe care il vad pe strada ma duce cu gandul la tatal meu? E atat de usor sa spui: nu te mai gandi, de parca poti sa tragi oblonul peste ganduri si sa le indepartezi.

mariperijoc spunea...

Te inteleg atat de bine poli,noi toate te intelegem...si eu tremur la fiecare sunet scos de o sirena a ambulantei...Fiecare avem modul nostru de a depasi aceste etape firesti ale doliului...va trebui sa trecem prin aceste faze in modul nostru propriu,dar intr-un final vei intelege ca nu mai poti schimba nimic si vei accepta...
Stii ca sunt mereu aici daca vrei sa vorbesti si sunt convinsa ca nu numai eu...Te imbratisez!

Narcisa spunea...

Bine ai revenit Poli,ne-ai lipsit,asa cum ti-a spus si Mari,este normal sa ai aceste trairi dar din pacate cei din jur nu ne inteleg...fiecare simte durerea in falul lui....eu nu mai suport spitalul,mor cand vad targa sau carut...e normal sa ramanem cu sechele provocate de imensa durere si cred eu ca niciodata nu vor disparea...ne invatam sa traim asa cu durere si dor dar de trecut nu va trece...te imbratisez.

poli spunea...

Multumesc pentru incurajari, as vrea sa-mi sterg din memorie tot ce m-a marcat negativ in acea perioada, m-am schimbat mult de tot, m-am inchis in mine si am devenit mai trista, mai singuratica,am ajuns sa simt fiecare zi ca o greutate,nu mai ma bucur din pacate de nimic, asa de marcata am ramas de ce s-a intamplat cu tata. Nu-mi ramane decat sa astept clipa cand sper ca ne vom intalni acolo sus...
Va imbratisez cu drag.

Narcisa spunea...

La fel ca tine simt si eu...mereu am zis ca jumate din mine a plecat odata cu mama...nu ma mai pot bucura de lucruri asa cum o faceam inainte...zambetul meu e sters si uneori fortat...dar nu putem face nimic decat sa asteptam ziua cand vom fi iar impreuna...te imbratisez Poli,eu sunt la ostroveni valcea dar tot cu gandul la voi sunt,doar sunteti familia mea,nu?va imbratisez pe toate.

mariperijoc spunea...

Cred ca noi toti ramanem marcati pentru cat mai avem de trait.Ne-am schimbat si oricat ne straduim sa redevenim cum am fost este imposibil...Dumnezeu sa ne dea putere!Poli,stii ca suntem mereu aici...nu esti singura...si noi simtim la fel!