Mai trece o zi şi încă una
Apari mereu la mine-n vis
Îţi fac încet un semn cu mâna
Dar tu treci puntea peste abis.
Căzut în negurile albastre
Retina mea nu te distinge
Văd numai dorurile noastre
Şi depărtarea ce le stinge.
Te văd în orice colţ de casă
Eşti lângă mine-n orice loc
Când era viaţa mai frumoasă
M-am înecat în nenoroc.
Pe drumul unde mergeam doi
Mi-e greu stingheră să rezist
De ce-am rămas doar eu, din noi ?
Nici nu mai ştiu de ce exist.
Mă ţine-n viaţă numai gândul
Că Dumnezeu ştie ce face
Şi atunci când o să-mi vină rândul
Te voi găsi dormind în pace.
http://maminineta.wordpress.com/2010/05/26/despartire-prietenei-mele-marioara-mihele-care-si-a-pierdut-sotul/
Foarte frumoase versuri,foarte profunde...
RăspundețiȘtergereViata ne-a incercat acolo unde ne-a
RăspundețiȘtergeredurut mai mult,dar prin versurile
tale am inceput sa intelegem ca disparitia
celor dragi nu ne mai sperie ci ne da
speranta ca se deschide o poarta a iubirii
spre ei.
Disparitia celor iubiti ne-a facut sa nu ne mai temem de moarte.Eu asa vad lucrurile.
RăspundețiȘtergereDespartirea de cei dragi ne da speranta deschiderii a unei porti a iubirii(cum spune Steliana)dar si a reantalnirii cu ei!
RăspundețiȘtergereAcest gand ma tine-n viata.