23 septembrie 2010

Vesti de la Rodica Daniela

Pentru ca am fost intrebata ce mai face Rodica Daniela,am incercat sa aflu vesti de la mama ei.
Telefonul meu le-a gasit in spital…din nou,sunt internate la Iasi.Pentru ca Ioana a auzit si de acest spital si a vrut sa-si incerce norocul si aici.A internat-o in luna iulie,in august au mers la control si acum sunt tot la Iasi…
“Cat sa mai pot?” spune trista Ioana.Dupa ce le-a micsorat salariul de insotitor ,il primeste la cateva luni din lipsa de bani.I s-a dat o reteta unde numai unul din medicamente costa 300 de lei,pe celelalte le mai primeste compensat…”Cum sa i le iau”? ma intreaba Ioana…
Starea Danielei nu este tocmai buna, pe langa toate celelalte probleme de sanatate are un nodul pe hipofiza care creste si care ii agraveaza starea.
Am incercat sa o incurajez si am realizat ca sunt oameni care au mult mai multe probleme,care duc o lupta mult mai grea…Dumnezeu sa le dea sanatate si putere familiei!

21 septembrie 2010

Intrebari

Se intampla ca atunci cand crezi ca ai atins fericirea,(fiinta aceea firava dupa care alergam cu totii si pe care putini reusim sa o gasim) cand te simti echilibrat,linistit,bogat pentru ca o ai,sa o pierzi intr-o secunda…
Mai conteaza cat timp te-ai bucurat de ea?Conteaza,iti va spune logica.
Dar te simti darmat.Cazi efectiv pentru ca iti pierzi echilibrul,te lovesti,te doare,te ranesti…Incerci sa te agati de ceva,sa te prinzi,sa te opresti din cadere sau cel putin sa o incetinesti…
Cand crezi ca te tii de ceva constati cu disperare ca s-a rupt si incepi din nou sa te duci cu viteza in jos…
Ajungi atat de jos incat chiar daca te mai prinzi de ceva,te intrebi daca vei mai gasi o scara care sa te duca pana sus…

20 septembrie 2010

Miraj

Se cerne nisipul in clepsidra
Si anii nostrii impreuna cu el,
Suntem inconjurati de rutina
Nu vedem stelele care pier.

Traim fericiti pe o plaja
Orbiti fiind de-a soarelui lumina
Si nu vedem valul din spate
Ce ne anunta furtuna.

Navigam fara griji intr-o barca,
Ne-ndreptam spre o lume mai buna,
Nu gandim ca pe unul din tarmuri
Unul din noi poate sa ramana…

17 septembrie 2010

Bun gasit!

Bun gasit dragii mei,
m-am intors de ceva vreme dar abia acum mi-am gasit curajul sa imi fac simtita prezenta.
Am avut o vara mai putin buna din punct de vedere emotional,fara un motiv special.
M-am straduit sa-mi afisez”zambetul” si aparent sunt convinsa ca s-a vazut a fi fara probleme.
Ma bucur sa constat ca incepe sa se vada efectul tapetarii in fata voastra a trairilor mele…Am intalnit persoane care imi spun”gandim la fel”Realitatea este ca ne confruntam cu aceeasi drama,traim aceeasi durere si de aceea ne intelegem foarte bine sentimentele.
Sigur ca inca de la primele mesaje postate aici am avut apropiati care mi-au criticat initiativa aceasta,care au incercat sa ma faca sa inteleg ca vorbind cu persoane”triste”,”deprimate” voi sfarsi rau.
Intentiile lor au fost bune insa in acele momente ma intrebam cum ma intreb de multe ori care este realitatea si care este visul?(Ati avut vreodata senzatia ca nu mai stiti unde traiti,unde este vis si unde este realitate?Noi da!) Eu si acum astept sa ma trezesc din cosmar…

Gresesc exprimand o parte din ceea ce simt?Acum ma bucur sa constat ca nu! Efectul a fost cel dorit…
Si mi-as dori sa avem mai mult curaj,sa nu ne fie teama sa recunoastem ce simtim,de cum vom fi catalogati,pentru ca putem ajuta pe cineva…
Imi amintesc cum cautam cu disperare”ceva”.Imi era teama de starile contradictorii pe care le aveam,nu stiam daca sunt normale pentru astfel de situatii sau nu...eram contrariata,speriata…
Nu am gasit ce cautam,probabil nu am stiut sa caut…

Acum imi scriu persoane care “simt” ca si mine si nu mi-e teama de cum voi ajunge ascultand,pentru ca mai dureros de atat nu poate fi,pentru ca stiu sa ascult fara sa judec,sa inteleg…pentru ca mi-am dorit candva sa fiu ascultata…
Povestesc pentru voi toti care aveti o prietena indurerata si care doriti sa o ajutati:Ascultati,lasati-o sa povesteasca,cautati-o!
Nu asteptati sa va ceara ajutor pentru ca intr-un astfel de soc nu o intereseaza ce se intampla cu ea,nu va va cere…Va avea tendinta sa se ascunda undeva,sa nu o vada nimeni…
Mai important decat partea materiala este sprijinul emotional.Nu trebuie decat sa va faceti timp(stiu cum zboara si cat de pretios este timpul)si sa o cautati,sa o ascultati,sa ii povestiti orice…conteaza!
Va va simti aproape si nu se va mai gandi in acele clipe la necazurile ei…
Va spun acestea din ceea ce am trait si am citit din E-mail-urile voastre.
Imi cer iertare daca va raspund cu intarziere,daca nu sunt aproape in clipa cand aveti nevoie(eu tot mai sper ca vom fi mai multi aici,astfel incat in permanenta sa poata raspunde cineva)dar va asigur ca imi pasa,pentru ca simt la fel!