Legenda primăverii ne-amintește
De o fetiță ce iubea dreptatea.
Părinții, frații ei în răutate,
Într-un deșert și-au construit cetatea.
Iar într-o zi fetița Primăvara
Din fumul negru-al
urii a evadat.
Cu capu-n jos mergând și-a dus povara
Chemată magic de un glas înfundat.
Și obosită a căzut se pare
Pentru-a ajunge-ntr-un loc mai frumos,
Sărăcăcios, într-o lumină mare
Căci era casa Domnului Hristos.
Dorința ei a fost să se răzbune
Pe răul ce-a cuprins familia,
Iar Dumnezeu sperând la fapte bune
Trimise frigul în deșert să-i ia.
Cuprinși de remușcări se tânguiră
Cerându-și fata dragă înapoi.
Și auzindu-i aceasta se miră,
Dorind să-i ușureze de nevoi.
În chip de înger pe pământ trimisă
Natura înverzea unde pășea,
Familia poveste lasă scrisă,
Ne-o aminti să nu facem ca ea!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu