Gand mesager

O usa-s suflet se deschide
Si ies acum incet pe ea,
Din ale mintii reci firide
Povesti de-aici din lumea mea.

Si gandurile-n dans se-mbina
Si libere-s si fericite.
Spre cer in zbor ar vrea sa vina
Ca o cosita impletite.

Cu ele-n zbor purtand iubirea
Tot cautand pe cineva,
Sa-si implineasca acum menirea
Si dragoste in dar sa dea.

Un dar din inima de mama
Ce fiu-n brate ar vrea sa-si ia,
Caci pentru ea asta inseamna
Minunea de a-l revedea.

Dar pana va sosi momentul
Cu ochii-n sus privind la cer
Trimite astazi numai gandul
Pe credinciosul mesager.

Astazi mai sunt doar ... o umbra care plange

Eu si plansul tau l-am plans
Si tot nu mi-a fost de-ajuns.
As muri si moartea ta
Mama daca daca as putea.

Cui ii pasa ca te trezesti dimineata cu teama unei noi zile ?... O noua zi pentru lume dar nu si pentru tine.... ca ai vrea sa-ti acoperi capul cu plapuma, sa nu ajunga pic de lumina la tine... sa dormi, si sa dormi, si sa dormi, atat ai vrea… doar ca sa nu simti... Sa nu simti tristetea care-ti guverneaza viata... sa nu iti simti sufletul care ar vrea si el sa fuga de tine... satul de lacrimi... Cui ii pasa ca traiesti o viata careia nu-i gasesti rost ?... Ca faci lucrurile pe care TREBUIE sa le faci, doar pentru ca nu poti sa faci altceva... ca atunci cand zambesti, zambetul e doar unul aparent.... ca atunci cand incerci sa-ti scrijelesti pe fata un zambet, inima iti plange... ca vorbesti cu oamenii dar esti, de fapt, la km departare de ei... ca te adancesti in munca, in mii de lucruri, doar, doar vei reusi sa uiti de tine... Dar cui sa-i pese ?... Cui sa-i pese ca nu esti omul puternic care se asteapta ceilalti sa fii ?... ca iti impui drumul pe care sa mergi, si-n clipa urmatoare te abati de la el... ca nu te ating stropii de ploaie dar nici nu te mangaie razele soarelui... ca trece fiecare zi fara sa simti nimic... nimic... decat amaraciune... un gol imens in suflet... o durere... fizica chiar... Cui ii pasa ca ti-e groaza de fiecare seara care vine ?... Seara, cand toate par mai greu de indurat... Si noaptea, noaptea, cand te coplesesc amintirile, dar mai ales, imposibilitatile viitorului... Noaptea, cu visele… care raman doar vise... Si-ai vrea doar ca noaptea sa fie una eterna, doar de frica viitoarei zile... cand trebuie sa o iei de la capat, iar si iar... Pana cand ?... Cui ii pasa ?... Si de ce i-ar pasa cuiva ?...
Acum as mai vrea doar sa scriu – urla in mine viata, trairile – toate clipele care se vor transpuse in cuvinte. Dar si cuvintele ma dor cumplit... Le simt cum se zbat in mine, cum ma ranesc tot pe dinauntru si durerea e una atat de fizica ca as vrea sa smulg din mine ceea ce imi face atat de mult rau… sau, macar, toate simturile sa-mi fie amortite, nimic sa nu mai ajunga la mine... Cu toate se obisnuieste omul ?.. Cu toate se invata ?.. Dar putem vreodata sa ne invatam cu nefericirea ?.. Azi plangem, ne zbatem, ne impotrivim nefericirii nevrand s-o lasam sa ne acapareze sufletul, maine ne luptam un pic mai putin decat azi, si tot asa… pana cand nefericirea ajunge sa faca parte intr-atat de mult din noi, incat o confundam cu normalitatea ? Si-ajungem sa spunem ca e bine asa cum e, cand, de fapt, e rau ca naiba ?.. Putem, resemnati, sa traim asa o viata intreaga, sa mergem mana in mana cu nefericirea pe fiecare drum ce ne e sortit ? E intrebarea la care mi-e tare teama sa raspund. Mi-e frica ca raspunsul pe care mi l-as putea da m-ar arunca intr-un hau si mai adanc decat cel in care ma aflu. Ca speranta unei zile in care sa ma trezesc cu sufletul usor, cu pofta de viata frematand in mine, cu ochii limpezi si zambetul pe buze – un zambet incarcat de bucuria existentei, s-ar pierde si ea... Si, fara urma aceea de licarire de la capatul tunelului, ce as mai putea sa fac ?.. Si-asa mi-as dori, de multe ori, sa ma intind pe jos, si sa nu mai trebuiasca sa ma ridic de acolo. Sa nu mai trebuiasca sa simt. Sa nu mai trebuiasca sa merg mai departe.. Ce ma face sa continui, totusi? Nici nu stiu… probabil nu vreau sa cred ca-i totul pierdut, ca nu mai exista nici o sansa… sansa la viata, adevarata viata, nu o simpla existenta... As vrea sa pot sa fac un pact cu viata si cu nefericirea asta cumplita care s-a lipit de mine si nu vrea nicicum sa-mi mai dea drumul... Prea o hranesc bine, stiu eu… Un pact… sa traiesc... Sa traiesc, sa fiu viu, sa simt, sa pot sa ma abandonez unei fericiri necenzurate, complete, fara temeri, fara indoieli, intrebari si nesigurante... Pur si simplu, fericire... Si sa dau pentru asta ani din viata. 5, 10, cati ar fi necesari, oricati as mai avea.. Sau, chiar sa mor… dar sa mor intr-un moment de fericire simpla, pura, neintinata de nici o pata... de nicio tradare... Dau nefericirea pe o moarte-n fericire. Sufletul meu sa zboare si zborul lui sa fie spre inaltimile acelea mult dorite, ale implinirii celor mai tainice ganduri si dorinte... Sa inchid ochii intr-o astfel de clipa de viata, intr-un astfel de vis… si realitatea sa nu mai existe. Sa fie… doar sfarsitul... Dar viata… viata nu face compromisuri. Nu accepta targuri. Negocieri. E asa cum e. Asa cum TREBUIE... Clipele de viata – portii de lumina, de-o orbitoare mult dorita lumina chiar, le am, le traiesc, ma rascolesc si-mi fac sa vibreze fiecare particica a fiintei. Ma inalta la stele, ma fac sa stralucesc ca ele, pe bolta unui Cer ce apartine celor mai intense sentimente… dar oricat de mult as vrea eu ca ceasornicele necrutatorului timp sa se defecteze toate in acele clipe, ca timpul sa se opreasca… nu se poate... Si, de-acolo, de sus, din inaltimile trairilor mele sufletesti, realitatea ma prinde si ma arunca crunt, mereu in aceeasi prapastie in care sunt prizonier… si evadez, iar si iar, fug de realitate gasindu-mi refugiul in bratele viselor implinite, pret de o clipa… o implinire intunecata mereu de umbra realitatii ce ma urmareste… si scapare nu exista, trebuie sa ma intorc mereu in aceeasi celula, mica, trista, dezolanta… a nefericirii... Zilele astea… un pact, totusi... Pactul interzicerilor... A limitelor care n-au voie sa fie depasite. Un pact al trairilor care n-au voie sa-si gaseasca implinirea. Un pact in care eu dau, de bunavoie dar cu sufletul facut tandari… Dau clipele de viata pentru… pentru ce ? Pentru liniste ?.. Pentru resemnare ?.. Dar TREBUIE ?… pentru ca asa imi impune viata ?...
Dar din pacate este totul o pacaleala, asa cum e toata viata uneori... Crezi ca poti s-o pacalesti si sa-i furi marunte clipe de placere… Joci cinstit mereu, si incerci, poate, uneori, sa mai joglezi un pic, crezand ca, poate, pe cai ocolite, obtii ceva mai mult… Si daca reusesti, si-ti traiesti clipa furata, crezi ca poti s-o faci din nou… Sa furi o alta clipa… si sa traiesti din crampeiele de fericire… Dar nu-ti reuseste la nesfarsit… cand crezi mai cu putere ca ai reusit s-o pacalesti, ca ai reusit sa-i rapesti o portie mai mare de bine… Ea, viata ta… iti arata ca de fapt, tu esti cel pacalit... Ca franturile tale de fericire nu sunt decat amare amagiri… si ca nu-ti da decat atat cat are ea chef sa-ti dea. Nu atat cat ti-ai dori tu... Sau cat ai putea tu trai. Si cat ai putea sa simti... O pacaleala amara, as vrea si azi sa fie totul... Sa fie o gluma faptul ca-mi simt sufletul farame… Mii de bucatele imprastiate in mine... Si amortit sunt, trup si suflet... O amorteala care ma ingheata... Azi, as vrea ca ratiunea sa-mi fie mai puternica decat sentimentele. Sa pot sa spun ” gata “! Si sufletul sa asculte de minte.. Sa pot sa nu mai iubesc... Sau, macar, sa nu mai simt. Nimic. Totul sa fie doar nepasare si indiferenta... Linistita, calma, indiferenta, fata de orice mi-ar putea atinge sufletul, si l-ar putea rani... Asa cum e acum... Crunt calcat in picioare. Lovit drept in fata... Cat ?… oare cat poate accepta un suflet sa fie calcat in picioare ? Cat de multe poate sa indure? cand ajunge la limita ? De cate ori poate sa moara si sa prinda iar viata ? Nu mai vreau ca maine sa o iau de la capat... nu mai vreau sa-mi zic, ca-n fiecare zi, ca trebuie sa lupt. As vrea sa depun armele... Sa accept ca sunt infrant. Fara drept la replica. Nu mai vreau sa simt. Chiar nu mai vreau... Dar stiu, stiu atat de limpede ca… iar si iar, voi relua acelasi joc, in care… doar eu sunt cel care pierde, inca o data, si inca o data… Dar pana cand ? Cand va fi ultimul pas ? Cand vine noaptea, cum sa pun capul pe perna stiind ca urmeaza o alta dimineata ? O dimineata ce-mi va aduce tocmai ce vreau sa uit ca exista… De ce nu se poate fara vise, fara iluzii ? De ce nu-i doar o pacaleala durerea pe care o simt ? Imi plang de mila ? Ma scufund in vasul cu amaraciune pentru ca sunt slab? Pentru ca e mai usor sa ma complac intr-o stare lamentabila decat… Decat sa fac ce ? Sa schimb ceva? S-o iau pe alt drum ? Poate… dar azi nu imi mai pasa... Si de-ar fi o lume-ntreaga aratandu-ma cu degetul, criticandu-ma… Eu tot asa as face… asa cum simt... Si simt acum ca as vrea sa plang... Sa spele lacrimile tristetea si furia din mine... Dar imi sunt ochii seci, mi-e sufletul secat de lacrimi. Nici ele nu mi-au ramas… De fapt, ce mi-a mai ramas ?...Doar… o amara pacaleala.
E singurul sentiment care ma incearca acum... inafara de zbucium, lacrimi de disperare, de deznadejde, de sfarsit de lume, de dimineti fara fior de viata, de tristete inabusitoare... Imi curge sufletul prin cuvinte... cu o lupta pe care m-am incrancenat sa o duc... de a tacea... de a inchide in mine fiecare adiere de sentiment... E prea tarziu, pentru mine... E trist dar stiu... Si plang, dar nu cersesc... De acceptat, probabil, nu voi putea accepta niciodata. Sunt un om intreg doar aparent. Da, am doua maini, doua picioare, am urechi, ochi, gura, nas, vad, vorbesc, aud, merg, socializez, traiesc, gandesc, respir... Dar sunt un om intreg doar pe dinafara. Tot ce am pe dinauntru e putred, e degradat dezintegrat... Sunt bucati din suflet ce-mi lipsesc cu desavarsire si nu e chip sa le regasesc vreodata. Sunt perfect constient de asta... Da, stiu bine ca invatam sa traim cu nefericirile, cu deziluziile noastre. Stiu bine ca avem capacitatea de a ne ridica de jos si de a merge mai departe, mereu mai departe pe drumul vietii noastre, ca stim bine sa ne prefacem ca e bine chiar cand nu e, doar de dragul unei vieti… satisfacatoare... Ne multumim cu ceea ce se poate sa primim, chiar daca sunt doar faramituri care nici nu se apropie macar de ceea ce ne-am dori sa fie. Nu, sa nu imi spuna nimeni ca depinde doar de noi sa luptam pentru a schimba situatia – uneori toata determinarea, toata hotararea si toate dorintele din lume nu ajung... Fericirea, pentru ca ne zbatem clipa de clipa, de care ne amagim ca avem parte, fericirea pe care, poate, nici nu putem sa o recunoastem… stiu acum bine ca, pentru mine, nu mai e cale care sa ma duca la ea. Si stiu tocmai pentru ca am intrezarit-o, tocmai pentru ca o cunosc, pentru ca pot sa o identific, sa o diferentiez dintre toate celelalte care alcatuiesc viata... Sunt clipe, neasteptate, cand viata iti arata o cale, una total diferita de celelalte, care te duce la ceva aparte, intr-un loc in care iti dai seama ca e esenta vietii. Ti se cere curajul de a merge pe acel drum, inconstienta si sensibilitatea de-a intelege… Poate n-am avut destul curaj, poate n-am fost destul de hotarat, poate, cine stie… insa stiu acum ca degeaba ma zbat sa scap de ceva ce simt si simt cu toata fiinta mea... Parca, cu cat ma impotrivesc mai mult, cu atat vin toate mai navalnic peste mine... Simt, da... Si-n acelasi timp stiu... Stiu ca e prea tarziu... Prea tarziu sa mai sper. Si, totodata, prea tarziu sa mai cred ca ceea ce simt o sa dispara. N-are cum... Face parte din mine... Nu, sa nu imi spuna nimeni ca trebuie sa am rabdare, ca timpul le rezolva pe toate, ca vine, cu vremea... vindecarea, ca sufletul invata iar sa traiasca, sa iubeasca iar – pentru asta ar trebui, cred, sa se nasca din nou – si ca, nu se stie cand, fericirea va bate la usa mea... Ca nu e niciodata prea tarziu. Nu. Nu-mi spuneti ca trebuie sa-mi gasesc implinirea bucurandu-ma de lucrurile marunte pe care viata se indura sa mi le ofere, nu-mi spuneti ca fericirea poate fi inlocuita cu diferite surogate, ca e bine sa ne mintim ca ne e bine hranindu-ne cu resturi de viata atunci cand stim foarte bine ca ne lipseste ceea ce poate face din banalitatea existentei noastre ceva extraordinar... Nu. Azi prefer sa fiu constient de ceea ce ma doare, de ceea ce ma atarna, azi prefer sa recunosc, fata de mine macar, ca sunt un om nefericit si sunt asa nu pentru ca n-as avea taria sa imi vad de viata – pentru ca asta fac de fapt, – ci pentru ca sunt constient – si sentimentul asta de constienta e ceea ce ucide... ca e in zadar... Orice... Azi prefer sa traiesc acceptand ca sunt asa cum sunt... Un om cu sufletul ciuntit... Cu un dor ce se zbate cumplit, intruna in mine... Cu o durere care ma sfasie pe dinauntru... Cu o iubire ce nu poate sa moara... Asta sunt. Azi, doar azi, ma accept asa cum sunt... Si merg mai departe.........

Mirel Serban


http://sufletdefemeie.wordpress.com/2010/01/25/cui-ii-pasa/

Daruiesc ce imi este de prisos

Suntem in Postul Craciunului, perioada in care fiecare dintre noi ne pregatim si casele de sarbatoare. De multe ori in astfel de imprejurari gasim lucruri pe care nu le mai folosim, obiecte de imbracaminte care ne-au ramas mici sau carti pe care le avem in dublu exemplar. Pentru ca sunt inca in stare buna, nu au ce cauta la gunoi dar nici nu stim cui i s-ar potrivi. Ma gandesc ca s-ar potrivi foarte bine acestei rubrici, unde daca lasati un comentariu si anuntati ce va prisoseste, lucrurile voastre isi vor gasi cu usurinta un nou posesor. Tot ce trebuie sa facesti este sa dati cat mai multe amanunte despre obiect (eventual si o fotografie pe blogurile voastre), sa lasati o adresa de contact (email, blog sau telefon) astfel incat cel care doreste obiectul sa va poata contacta. Va rog ca dupa ce nu mai aveti obiectul respectiv sa ne anuntati.


http://adriana-dardindar.blogspot.com/2011/11/daruiesc-ce-imi-este-de-prisos.html

Nu ştim cum o să fie clipa-aceea…

Nu ştim cu o să fie clipa-aceea…
Vor trece peste lume crunte roţi
ca tunetul cu greii lui saboţi
sau poate-o arde-n cer Casiopeea
şi umbre dulci, tiptil ca nişte hoţi,
şi-or furişa în taine-albastre cheia…
Nu ştim cum o să fie clipa-aceea,
dar vom pleca pe rând toţi, toţi.
Nu ştim cum va fi clipa. Poate unii
s-or agăţa de prag cu braţ flămând,
alţii vor vrea să plece mai curând;
unii-n genunchi, iar alţii ca gorunii,
înalţi şi drepţi sub fulger sângerând,
dar beţi de ţuica tare a furtunii.
Nu ştim cum va fi clipa pentru unii,
dar vom pleca pe rând, pe rând…
Şi de-om pleca şi cei ce n-or s-adune
pe tâmple nici un spin aurifer,
şi cei ce-am strâns din lupte şi din fier
o zdreanţă sfântă ca o rugăciune,
cu toţi vom şti la porţile de ger
că-n lăcrimarea clipei care-apune
palpită veşnicii care nu pier…
Toţi vom pleca, dar nimeni nu va spune
că nu-şi avu în lut un strop de cer.
Şi toţi vom duce-n noi câte-o minune.

Radu Gyr