9 februarie 2011

Viata dincolo de mormant

Până ce nu s-a desprins sufletul de corp, creierul încă funcţionează, vorbirea se poate manifesta; bineînţeles, automat, sub voinţa sufletului ce s-a exteriorizat, şi atunci omul ce agonizează vorbeşte, spune că vede în camera lui fiinţe fluidice în care îşi recunoaşte părinţii, fraţii sau prietenii plecaţi înaintea lui din lumea terestră. întreţine o conversaţie cu ei, cei de faţă se uită, dar nu văd nimic. Aceste fiinţe invizibile au venit din iubirea ce o poartă celui ce
moare, să-l conducă, să-l petreacă în noua lui călătorie. Unul din ei este călăuza şi instructorul în noua viaţă a spaţiilor. In fine, o respiraţie prelungă, un suspin profund e semnul separării complete a spiritului de corp. In acest moment inima îşi încetează activitatea şi totul s-a isprăvit. Omul real, adevărat, şi-a părăsit haina trupească. In acest moment solemn cei din jurul mortului sunt cuprinşi de fiori şi jalea năpădeşte în sufletul lor. Incep să plângă, să se jelească şi să se arunce peste trupul celui ce moare, dar totul este zadarnic. E fapta cea mai necugetată, pentru că aceste ţipete, explozii sufleteşti ale celor ce l-au iubit, tulbură spiritul celui ce moare
şi nu-i dau libertatea necesară de a se separa de trup, ba chiar îl atrag, îl reîntorc în trup pentru câteva momente pentru ca din nou să se efectueze dezîncarnarea.
Dacă ar şti lumea ce mare durere, cât mare rău fac aceste lamentaţii, s-ar abţine de la ele. Dacă cu adevărat l-am iubit pe acest om, se impune să ne stăpânim durerea. Să păstram o linişte desăvârşită în jurul lui şi în această tăcere religioasă să pronunţăm în gândul nostru rugăciuni fierbinţi către Cel ce a orânduit aşa de sublim totul, rugăciuni care vor da puteri spiritului ca să se poată separa şi desprinde de trupul fizic şi cu forţe câştigate să se înalţe în planul astral. Să nu mai plângem pe cel ce moare, pe cel care se naşte într-o lume unde omul este mai văzător, mai înţelegător al legilor şi fenomenelor, ci să ne plângem pe noi care rămânem încă în planul suferinţei, al întunericului spiritual. Să nu-i mai plângem pe iubiţii noştri, pentru că ei vor flutura mereu în jurul nostru, din spaţiu ochii lor vor fi mereu spre noi şi dragostea şi ajutorul lor mereu vor lucra pentru ridicarea noastră şi pentru a ne sprijini în suferinţe. Ei ne plâng pe noi, cu drept cuvânt, pentru că încă n-am terminat seria încercărilor şi sufletul lor e torturat de mila noastră. Fac şi ei ce pot pentru întărirea corpului şi spiritului nostru, pentru a trece şi noi aceste încercări care ne asigură ascensiunea spirituală. Trecând pragul morţii, spiritul nu-şi redobândeşte câtăva vreme cunoaşterea, conştiinţa, tocmai din cauza condiţiilor noi pe care le găseşte în planul astral.


Nu este deci bine să plângem pe cei plecaţi dintre noi. Le îngreunăm ascensiunea spirituală. Ii tulburăm cu lamentările noastre, îi atragem către planul fizic, către noi, în loc sa le înlesnim zborul către regiunile înţelegerii adevărurilor eterne, ale vieţii din planul astral, care este mai apropiată de real decât cea terestră. Mai bine să-i ajutăm prin rugăciunile noastre. Toată rugăciunea se înalţă în infinit şi vibraţiile ei în materiile eterice, fine ale planului astral. Rugăciunea dă puteri spiritului, îl ajută la dematerializarea fizică completă şi la evoluţia lui în această nouă lume în care se găseşte.

Scarlat Demetrescu

http://www.freebies.webatu.com/

11 comentarii:

Steliana spunea...

Un adevarat balsam pentru sufletul unei
mame indurerate, este realmente o
bucurie ca mi-ai prilejuit aceasta postare.
Doresc din toata inima sa faca cale intoarsa
macar un strop din bucuria si speranta ce
mi-o furnizezi.

Narcisa spunea...

Of,cata dreptate,cat adevar,dar oare cat de tare sa fi sa poti stapani acele iesiri in momentul fatal?cum sa poti sta linistit cand sufletul ti-e sfasaiat de durere?oricat de constient ai fi ca nu trebuie sa plangi,ca nu e bine,credeti ca atunci mai realizezi ceva?e greu sa-ti poti stapani simtirile...am citit undeva ca noi practic plangem pt.noi,nu pe cel plecat...ca suntem egoisti,ne gandim ce vom face noi fara ei nu cum sunt ei acolo....

mariperijoc spunea...

Cele postate mai sus le-am mai citit pana acum de foarte multe ori...Este adevarat ca nu ne-am putut stapani,ca ne plangem pe noi care ramanem fara ei...
Am postat pentru voi,daca cititi cartea acolo aflati mult mai mult de atat...

Corina spunea...

Cine poate sa nu planga e bine.Eu am citit primele cuvinte si am ochii plini de lacrimi.Poate ca e rau sa plangi...dar cine nu plange e mai rau...
Ca aduni atata frustrare in tine si te imbolnavesti.Ceilalati au nevoie de tine!Trebuie sa te gandesti si la ei.Nu sunt atat de credincioasa, mi-as dori sa cred mai mult sa sper mai mult...

Anonim spunea...

de multe ori incerc sa nu plang dar durerea ma innadusa mi-ampierdut mama anul asta inainte de craciun cu 2 zile si imi e asa de greu numai pe ea o aveam alaturi o iubeam enorm desi am ranit extrem de mult fiindca ma purtam urat cu ea ma certam cu ea cateodata si acum regret tarew mult de as putea sa dau timpu inapoi

mariperijoc spunea...

Imi pare tare rau pentru pierderea ta,sunt cu sufletul alaturi de tine!
Iti inteleg zbuciumul sufletesc si regretele pe care toti le avem dupa pierderea unei persoane dragi,dar sunt convinsa ca mama ta stie tot ce este in sufletul tau...
Dumnezeu sa o odihneasca in pace ,iar tie sa iti dea liniste sufleteasca si putere!

Anonim spunea...

Trec si eu prin momente grele...momente in care cu greu imi stapanesc lacrimile...Maine vor fi trei saptamani de cand am condus-o pe utlimul drum pe iubita mea mama. Imi este infiorator de greu fara ea, care, chiar daca era pe patul de spital, ma incuraja si vorbele ei chiar reuseau sa ma faca sa merg inainte, chiar daca mi se parea ca nu mai am putere. Am trecut prin multe probleme mai ales in ultimul an si cine, daca nu ea , mama mea,era cu sufletul alaturi de mine, chiar daca distanta dintre noi era covarsitoare...Simt ca totul se prabuseste in jurul meu si parca nimeni si nimic nu imi poate alina durerea....

mariperijoc spunea...

Draga"anonim" ,imi pare tare rau pentru pierderea ta.Dumnezeu sa o ierte pe mama ta si sa o odihneasca in pace!
E adevarat ca mama indiferent de distanta este tot mama si iti era alaturi indiferent de situatie...pierderea este mult prea mare si covarsitoare...Dar eu sunt convinsa ca si acum iti este alaturi chiar daca tu nu ii mai simti prezenta,stie tot ce gandesti si ce simti...
Iti sunt cu sufletul alaturi,iti inteleg nelinistea si dorul si sunt aici de cate ori doresti sa vorbesti cu cineva...
Dumnezeu sa iti dea putere si liniste sufleteasca!

Anonim spunea...

Iti multumesc din suflet...chiar si aceste cateva cuvinte fac foarte mult...Ii simt prezenta, dar cuvintele mamei erau unice...Sper, cu timpul care trece, sa imi fie mai usor sa trec peste problemele, care au culminat cu pierderea mamei...Am atata nevoie de ea....iti multumesc din nou pentru cuvintele de mai sus...

mariperijoc spunea...

Nu ai pentru ce sa imi multumesti,noi toti de pe acest blog stim cat pretuiesc cuvintele primite de la cineva care te asculta si te intelege...
Sigur ca ii simti prezenta,mama ta iti este aproape...Dureros este ca nu o mai poti vedea si auzi...
Pe mine in perioada imediat urmatoare si chiar si acum m-au ajutat rugaciunile...Prin rugaciune ma simteam mai aproape de cei plecati si imi imaginam ca fac ceva bun si pentru ei...Numai rugaciunea mi-a dat liniste sufleteasca...
Daca ai nevoie de cineva care sa te asculte sunt mereu aici(si nu sunt numai eu),imi poti scrie si pe adresa de e-mail...
Din ce am simtit eu (din ce am trait pana acum am observat o schimbare in viata mea de "dupa") ,cred ca lucrurile se vor schimba in bine in viata ta,tot ce a fost rau va disparea...dar pierderea ta este mare
Dumnezeu sa fie cu tine si sa o odihneasca in pace pe mama ta!

Narcisa spunea...

Draga anonim,si eu mi-am pierdut mamica si stiu ce inseamna,fiecare om simte durerea in felul lui,dar o mama este unica in viata,nimeni si nimic nu o poate inlocui in viata ta...vor fi momente cand te vei simti ca un copil abandonat,cand vei dori sa simti ca orice ai face mamica ta te va sustine,te va mangaia,asa cum numai ea poate....este groaznic sa-ti pierzi mama,imi imaginez ce simti,fi tare si gandeste-te ca mama ta te vede,vorbeste cu ea,iti spun ca te aude sigur...multi nu inteleg decat atunci cand trec prin asa ceva,aici pe blog noi suntem ca o familie,fiecare cu pierderea lui dar unite de durere,oricand vei vrea sa vorbesti cu noi,te asteptam,da?te asigur ca aici vei fi inteleasa mai bine ca cei din jur,pt ca noi toate stim ce inseamna sa traiesti cu dorul,durerea si speranta ca intr-o zi ne vom revedea cu cei dragi noua,te pup,fi tare