Abia acum am descoperit acest blog.Am citit din raspunsurile tale si chiar mi-a placut modul de a trata subiectul.As avea mare nevoie sa pot vorbi cu astfel de persoane care au trecut prin o experienta asemanatoare, ca sa gasesc si eu o cale de a ma linisti cumva si a ma opri din plans.
Pe 21 decembrie 2010 sotul meu(de 30 de ani) a decedat.Eram casatoriti din 2007 si am fost extrem de fericiti.Ne iubeam enorm.In acel moment insa, eram in culmea fericirii...ni se nascuse o fetita cu 2 luni si jum in urma(pe 30sept).Noi eram printesele lui(asa ne zicea mereu).
In acea dimineata m-a sarutat, ca de obicei, si aplecat la munca.La ora 9 a venit politia la mine la usa sa ma anunte ca a avut un accident si a decedat.Am uitat sa mentionez ca eram stabiliti in Italia.Asa ca eu eram acolo singura, doar cu fetita mea.A fost un soc indescriptibil.
Au trecut 7 luni de atunci.Intre timp ne-am reintors in tara, pentru ca nu mai rezistam acolo psihic.Dar mie imi e din ce in ce mai dor de el.Nu imi vine nici acum sa cred ca nu o sa-l mai vad si ca nu o sa ma mai stranga niciodata in brate.Am casa plina de fotografii si vorbesc tot timpul cu el.Ma rog mereu pentru el si ii fac toate cele pentru morti, dar singura mea modalitate de a ma descarca e prin plans.Am citi mult despre sufletele de dincolo si nu as vrea sa ii fac rau cu lacrimile zilnice.
Fetita noastra creste si e tot mai frumoasa...dar eu plang si cand o vad ca face ceva nou, ca imi imaginez cat de fericiti am fi fost toti trei...
Cand citesc si cand ma rog, ma mai linistesc...dar apoi o iau de la capat cu plansul, ca nu rezist.
38 de comentarii:
O alta familie frumoasa si tanara,despartita de un destin tragic…Suntem cu sufletul alaturi de Roxana si de fiica ei,care acum are nevoie de sprijinul nostru.
Dumnezeu sa il odihneasca pe sotul Roxanei si ei sa ii dea putere si liniste sufleteasca!
Sant si eu alaturi de tine Roxana,stiu ca indiferent ce-ti spun cei din jur durerea persista si nimeni nu te poate face sa te opresti din plans,asa cum ai citit,ei ne vad,ne simt durerea,lacrimile noastre le fac rau,rugaciunea,mersul la cimitir,te vor linisti,vorbeste cu el,pt ca te aude,nu-ti mai poate raspunde,dar fi sigura ca aude fiecare vorba a ta...el vrea sa te stie linistita,trebuie sa fi tare,pt el,pt fetita,stiu ca acum poate ce-ti zic eu ti-se pare aiurea,dar vei realiza ca nimic din ceea ce faci nu il va putea aduce inapoi si vei fi nevoita sa te obisnuiesti sa traiesti cu durerea si dorul in suflet...D-zeu sa-ti dea putere si sa-l odihneasca in pace pe sotul tau,noi suntem aici,gata sa te ascultam de fiecare data,comunicarea iti va face bine,sa nu te inchizi in tine,te pup
Roxana draga ,Dumnezeu ti-a scos in cale
o mica particica de alinare ajungand pe
acest blog unde posesoarea lui este alaturi
de noi toate cele care am pierdut pe cineva
drag,iar noi intre noi stim sa ne aducem reciproc
un cuvant de mangaiere si compasiune.
Eu mi-am pierdut unicul fiu pe Florin in
imprejurari dubioase neclarificate nici dupa opt ani si te rog acceseaza pe Google
SOARELE VIETII NOASTRE PUSI si parcurge mai
ales paginile 36-45 .
Sfatul meu este sa cauti sa te rogi seara
pentru sufletul sotului tau si pentru a-l
visa caci sunt sigura ca-ti va comunica multe lucruri ce te vor ajuta .
Ai grija ca fetita ta sa nu primeasca nelinistea ta caci ea trebuie sa primeasca numai enewrgii pozitive si multumeste soartei
ca ai totusi o mare comoara pentru care trebuie sa traiesti cu fruntea sus.
Roxana,nimic nu este intamplator in viata si dovada este chiar descoperirea acestui blog.Aici fiecare a venit cu propria durere pricinuita de pierderea cuiva drag,cu rani ce nu se pot vindeca(ci doar ameliora),cu doruri,cu deznadejde,cu caderi...si incet ,incet,cu o vorba buna,cu un sfat cu incurajari,cu o mangaiere virtuala,am inceput sa ne ridicam una pe alta si sa mergem mai departe...Am citit povestea ta ,am privit pozele si ca de fiecare data(cand aud asemenea cazuri) am fost tentata sa intreb..."de ce?"...dar...m-am oprit.Destin sau nu, Roxana, tu trebuie sa inveti sa mergi mai departe,pentru linistea sufletului sotului tau ,ptr. linistea ta dar mai ales pentru comoara(fetita)ce o ai si care nu trebuie sa perceapa nelinistea ta(cum bine a spus Steliana).Acum comunica ,deschide-ti sufletul(aici sau oriunde unde esti sigura ca te asculta cineva),plangi daca simti nevoia...si roaga-te.Rugaciunle iti vor aduce(in timp)linistea si pacea sufleteasca de care ai atata nevoie acum!
Dumnezeu sa-l odihneasca in pace pe sotul tau!
Roxana, momentan nu stiu ce sa-ti scriu, am citit ce ai scris...mi-ai adus aminte de Marilena, ..de mine...e o durere mare, plangi daca crezi ca te descarci.Eu plang si acum si nu s-a facut anul inca, de cand mi-am pierdut sufletul pereche..
Pentru fetita ta te sfatuiesc sa te rogi mult, copiii chiar daca sunt f mici simt multe..Pot sa-ti spun doar atat, acum nu mai esti atat de singura...ne ai si pe noi!
Draga mea,stiu ca e greu ,toti de aici stiu cat e de greu sa treci in fiecare zi din viata ,sa-ti petreci clipele cu lacrimi,cu dor,cu durere.Nici o durere nu e mai mare ca asta ,nici un necaz nu e mai mare decat asta...insa va trebui sa invatam si sa incercam sa mergem mai departe , ...de fapt VA TREBUI sa traim asa ,,,ca altfel nu putem,nu putem schimba soarta..nu putem intoarce timpul inapoi..
Pentru mine,draga mea,(si cred ca si tu simti la fel)forta mea gravitationala nu se mai indreapta spre pamant ,ci acolo sus ,spre cer...sunt ca o nava a carui ancora s-a smuls odata cu pierderea iubitului meu baiat...si de atunci e in deriva...
Dar cu toate astea,mai am ceva..cei dragi de langa mine ...pentru care incerc in fiecare zi sa lupt ,sa ies la liman...
In trista mea calatorie,am intalnit-o pe Marilena si membrii blogului ei ,incercand si ajutandu-ne unul pe altul,sa ne ridicam atunci cand cadem...sa ne dam mana( virtual )atunci cand avem nevoie...
De aceea ,sa stii ca aici nu esti singura si cand vei avea nevoie de ajutor ,nu ezita sa-l ceri..aceleasi suflete ranite,iti inteleg durerea...
Dumnezeu sa-ti dea puterea sa mergi mai departe ,sa te rogi Lui,caci acolo e toata nadejdea noastra..
Odihna si lumina vesnica sotului tau iar Dumnezeu sa-l aiba in Imparatia Lui!!
Sunt Roxana
Va multumesc di suflet pt cuvintele frumoase.Abia le-am citit pt ca lacrimile imi curgeau in continuu.Nu imi vine sa cred ca in sfarsit am reusit sa gasesc un loc unde pot sa vorbesc cu persoane care ma inteleg.
Multumesc lui Dumnezeu in fiecare zi pentru persoanele dragi de langa mine care nu mai stiu cum sa ma ajute...dar e greu sa te inteleaga cineva cu adevarat.Pentru ca, intr-un final, viata s-a schimbat radical doar pentru mine si printesa ns.Toata lumea dupa un timp isi reia viata de inainte.Ma vad zambind si vorbind normal, fara sa plang, cu ei si cred ca a trecut.Dar durerea este aceeasi, chiar daca au trecut 7 luni.Din contra, parca imi e si mai dor de el.
Am inteles din tot ce am citit,ca el ma aude si ma vede...dar e asa greu cand vorbesti si nimeni nu iti raspunde...mai ales ca noi vorbeam ore in sir.E asa greu sa te duci seara in la culcare si sa nu te mai stranga nimeni in brate si sa nu ai cui sa ii zici "noapte buna".De fapt in zic in fiecare seara, dar nu aud nici un raspuns, desi imi place sa cred ca imi raspunde de acolo de unde e...
In primele saptamani dupa ce a decedat, il visam uneori ca venea si ma tinea in brate.Ma trezeam asa linistita si fericita.Dar de ceva tp nici macar nu il mai visez.Sper ca nu i-am facut rau cu lacrimile mele, dar efectiv nu ma pot abtine,imi curg involuntar.
As avea atatea de comentat si de povestit, ca asa scrie neincetat.Nu as vrea insa sa va plictisesc.Nu stiu cum sa multumesc ca am descoperit acest blog.Poate ca nimic nu e intamplator.
Nu stiu cum sa postez msg cu numele meu, asa ca va aparea de la anonim.Sper sa invat cu timpul
VA MULTUMESC DIN INIMA
Draga Roxana, categoric nu ne plictisesti cu nimic din ce scrii,chiar te incurajez sa o faci!
Noi toate am trecut prin fazele pe care tu le descrii,te intelegem si stim cat conteaza sa te simti ascultat de cineva care simte ca si tine si te intelege...
Cunosc fiecare sentiment pe care tu il descrii mai sus ,l-am trait si eu si cred ca este normal in astfel de situatii...Am avut o perioada la inceput in care debusolata fiind ma intrebam daca este normal sau nu ceea ce simt,daca nu am ramas cu probleme...acum stiu ca toate simtim la fel...
Tu stii ca numai prin rugaciune il ajuti si pe sotul tau ,capeti si tu linistea sufleteasca.Dumnezeu sa iti dea putere!
Roxana,pt a posta cu numele tau dai la nume adresa url dar scri doar numele,apoi postezi,ok?pup
Multumesc Narcisa(asta nu reuseam)...am descoperit cum sa scriu...si reusesc sa intru doar la ore tarzii, dupa ce adoarme Melissa, dar cum deschid calculatorul e primul gand:"Oare au mai scris fetele ceva?", Oare pot sa mai scriu ce simt?
Sunt chiar bucuroasa ca v-am descoperit.
Azi plangeam, la un moment dat, cu fetita in brate, iar ea a inceput sa rada.Stateam sa ma gandesc daca ea intelege ce ii povestesc eu, daca ii fac rau si ei plangand.Nu vreau sa ii dezvolt un caracter timid si trist din cauza durerii mele, dar numai cand vad cat e de vesela si cate lucruri noi face in fiecare zi, imi curg lacrimile ca imi imaginez "cum ar fi fost daca...?"
In fata celorlati evit demult sa plang, chiar daca am auzit si comentarii de genul "Pacat de el ca era tanar, ca ea oricum isi reface viata", sau "Nu stiu cum ai trecut peste, ca eu eram in spital in locul tau".Si m-am saturat de "esti tanara, o sa-ti refaci viata..."Plang singura in casa sau cand sunt cu cea mica, pt ca nu-mi zice nimic.
Realizez de multe ori ca indiferent ce voi face eu, o sa vina ziua cand ma va intreba ea de ce nu are tata ca ceilalti copii.Nu o sa pot niciodata sa il substitui in totalitate.Acum e mica, dar mai tarziu...Mi-e tare teama de ziua aia.Daca nici eu nu reusesc sa accept ca nu o sa-l mai vad niciodata, cum o sa-i explic ei?
Nici la biserica, duminica, nu ma pot concentra la Sf.Liturghie.Il vad numai pe el cantand(pt ca al canta acolo in Italia la biserica noastra.In toamna tb sa se inscrie la facultatea de teologie).De fapt realizez ca noi ne-am cunoscut la biserica, acum 12 ani si tot la aceeasi biserica ne-am si despartit.Parca a fost un ciclu, parca trebuia sa se intample.Desi poate pare incredibil, dar lucrarea mea de licenta, la sf facultatii, a fost "Drepturile succesorale ale sotului supravietuitor".Oare destinul nostru e stabilit cu mult ianite?De cand ne nastem?Oare exista vreo posibilitate sa imi dau seama de ce va urma?Desi am fost extrem de fericiti, am ramas cu multe regrete.Parca totusi puteam sa facem mai multe impreuna...daca stiam...Acum as face orice sa dau timpul inapoi...
Ma opresc, ca probabil am scris f mult si oricum nu stiu cat de coerenta reusesc sa fiu.Trec de la una la alta si nu stiu ce sa scriu mai repede, probabil si pt faptul ca, in sfarsit, cineva asculta tot ce am de zis.Intr-o zi, cand o sa am mai mult timp, o sa scriu povestea noastra de la inceput, poate asa o sa intelegeti de ce nu reusesc sa trec peste...pt ca am cunoscut fericirea(desi nu visam vreodata), m-am simtit ca o printesa-cum imi zicea el-, dar a durat putin si m-am trezit intr-o singuratate dura...poate prea dura pt mine.
Va multumesc di inima ca existati...
Roxana,ma bucur ca intri si vorbesti cu noi,vei vedea ca asta te va ajuta enorm,crede-ma,eu cand am dat peste acest blog eram in depresie totala si nimeni si nimic nu ma putea face sa imi revin,nu mai vroiam sa traiesc,nu mai vedeam nimic in jurul meu,aici pe blog am reusit in 2 luni sa ies din acea stare,am inceput sa vad totul cu alti ochii,niciodata nu vom mai fi la fel,nici o bucurie nu mai este completa,nici un zambat nu va mai fi din suflet,golul lasat de ei nu-l va umple nimeni niciodata,dar nu mai putem face nimic....asta trebuie sa acceptam,incearca sa nu mai plangi,trebuie sa fi tare pt fetita ta si pt sotul tau,te rog crede-ma ca ne vad,mie mama mi-a aratat in multe feluri ca aude tot ce ii spun,doar ca nu-mi mai poate raspunde cu glasul ei blajin,am momente in care cedez iar,si o iau de la capat,sunt zile bune si zile rele...eu la cimitir ma linistesc total,nu mai pune la suflet ce zice lumea,ei oricum nu au habar ce inseamna durerea,doar cand vor trece si ei prin asa ceva poate te vor intelege mai bine,sau depinde,pt ca fiecare om simte durerea in felul lui,cunosc persoane care le-a murit unicul copil si parca nici nu sa intamplat nimic....te pup ,ai grija de tine si de fetita ta.
Roxana ma bucur ca scrii, scrie te rog draga mea, noi toate iti vom raspunde si vom fi alaturi de tine.Uite , in septembrie se face anul si pentru mine.Adica, anul de cand mi-a murit jumatatea mea draga, Calin.
Noi, toate de aici am ingropat o fiinta draga, poti intra pe arhiva sa citesti cand ai timp.Ai sa gasesti povestile noastre acolo, lacrimile de dor, durerile si ....pozele celor care nu mai sunt.Pot sa spun ca dorul e la fel, nu trece dar inveti sa traiesti cu el in suflet, va face parte din viata ta.
Cat despre ceilalti, ...eu am eliminat multe persoane care la un moment dar mi se pareau a fi prieteni.Lumea intra in normal, uita de durerea ta, li se pare ca exagerezi cu atatea lacrimi, ca nu vrei sa-ti revii..ca nu ai vointa...etc, etc...
Tu lasa-i, ...tine langa tine persoane empatice, care te inteleg, si care te ajuta.
Timpul inapoi nu-l poti da, draga mea...am inteles si eu acum dupa un an...si eu doream asta...si ma invinovateam pentru multe lucruri pe care nu le facusem.
Daca exista un destin? Posibil!
Dar Dumnezeu ne mai lasa si pe noi sa alegem....si cateodata nu facem alegeri bune, ..nu te framanta pentru lucrurile astea...ai ramas sa traiesti!
Intelege ca de data asta nu tu ai ales!
Atat a fost drumul lui pe pamant!Plangi de cate ori simti tu!Crezi ca eu nu plang?Oooo!
te pup si scrie-ne cat vrei de des
Draga Roxana,aici intotdeauna poti sa scrii ce simti...noi te ascultam...
Nu trebuie sa ii asculti pe cei din jur,nu sunt rau intentionati dar din nefericire aleg fraze gresite...vor sa te incurajeze fara sa stie ca te ranesc defapt...
Noi toate am trecut si inca trecem prin astfel de situatii...
Ai dreptate ca si fetitei tale ii va fi greu,dar tu esti alaturi de ea...si sunt convinsa ca desi nu iti va fi usor o vei sprijini si o vei ajuta sa depaseasca momentele grele...Trebuie sa fii puternica pentru ca ii esti exemplu...
Cunosc asta din experienta mea...si noua ne este greu dar incercam sa ne sustinem reciproc...
Nu iti mai face grija pentru cat si cum ai scris,aici nu ne judecam...ne intelegem...mai facem si greseli dar este normal...
Durerea care o avem mai lasa urme...
Dumnezeu sa ne dea putere!
ma bucur enorm de mult ca reusesti sa te "descarci" sufleteste si sa nu mai ti totul in tine,ai mare nevoie de a comunica,,,,imi pare nespus de rau ca nu am reusit sa te cunosc mai in profunzime ,dar va voi purta in suflet mereu ,pt.mine esti o persoana speciala si bunul Dumenzeu v a fi alaturi de tine si de Meli, vei face fata tuturor greutatilor.Nu va fi usor nu e usor dar viata merge inainte,iar tu trebuie sa reusesti chiar daca e foarte greu,va pupicesc dulce
lasa lumea sa vorbeasca asta i rostul ei,(ma refer la persoanele care iti tot zic ca esti tanara ,ca iti refaci viata etc--...nu o fac cu rautate),,,tu mergi inainte pe drumul tau,si destinul v a fi cel care va fi ,ai simtit pe pielea ta ca nu poti programa viitorul,roaga te sa fiti sanatoase si sa reusesti sa cresti ingerasul vostru cum poti mai bine,Costi nu mai e fizic, dar de acolo de sus va v a iubi mereu si ve ti fi intotdeuna printesele lui,vorbeste cu el,ceartate cu el,roaga te pt el,razi cu el, fa ceea ce simti Roxy,durerea pierderii este imensa(iti vine sa o iei razna, sa urli,sa tot pleci,,,sa imbratisezi mormantul..),cu timpul nu va mai fi asa apasatoare,dar nu va trece definitiv niciodata ,intotdeauna vei avea un gol imens in inimoara ta ,deci asa e din pacate cand pierdem pe cineva drag,dar noi suntem tari si ma repet cu ajutorul lui Dzeu mergem inainte,Forza !!Curaj!!!
Azi Melissa face 10 luni.O sa vina toata familia sa ne viziteze.Este prima data de cand s-a nascut cand i-am facut un tortulet(de fapt, l-a adus cumnatul meu).Desi mi-e extrem de greu, vreau sa fac si pt ea cate ceva mai vesel asa, sa poata gasi si ea cand va fii mare amintiri si poze.Probabil ca o sa ii fie greu sa inteleaga de ce ea nu are aniversari vesele ca si ceilalti copii.Nu as vrea sa imi reproseze ceva mai tarziu.Cu siguranta va fii din nou o zi in care rad in fata tuturor si o sa plang toata noaptea sa ma pot descarca de durerea acumulata.
Emult mai greu decat imi imaginam sa ii vezi pe toti langa tine, iar persoana de care ai avea cea mai mare nevoie sa fie doar in poze
La multi ani ,Melissa!Multa sanatate si sa te ocroteasca Dumnezeu,sa ai parte de tot ce e mai frumos in viata!
Draga mea Roxana,cunosc sentimentul cand un ochi plange si altul rade...vei vedea ca pe viitor Melissa va avea parte de aniversari mai vesele,chiar daca va va lipsi cineva toata viata...
Important este sa fii acum impreuna ce cei ramasi din familia ta si impreuna sa depasiti momentele grele...
Cu siguranta sotul tau stie ce ai pe suflet si este acolo langa voi.
Astazi trebuie sa te bucuri pentru fetita ta.
La multi ani!
Multumesc pt urari.
A trecut si ziua de azi.Eu zic ca am facut fata cu bine:am tras o portie de plans inainte de sosirea familiei,citind mesajele de la voi si am reusit sa nu plang deloc cat erau ei aici.Sper din suflet sa fii vazut si tati ce printesa frumoasa a fost Melissa, imbracata intr-o rochie alba cu voal.
Au inceput deja sa vina acasa, in concediu si prietenii nostri din Italia.Luna august o sa fie una si mai dificila.Vin, o data cu ei, si toate amintirile anilor cand veneam si noi in concediu, sau cand eu eram la facultate si abia il asteptam pe sotul meu sa vina in august acasa.Cred ca toata viata de acum in colo, orice as face, imi vin in minte momentele traite de noi.Orice fac sau zic, imi imaginez ce mi-ar fii raspuns el.Mi-as dori din suflet sa imi comunice intr-un fel daca e de acord cu deciziile luate(ca ne-am intors acasa,etc).Nu am vorbit niciodata de o situatie de genul asta, desi eu cand mai vedeam la tv morti, in diverse situatii, asa tineri, il mai intrebam ce ar face.El, insa, a refuzat intotdeauna sa discute acest subiect.Poate pare ciudat, dar eu de multe ori,stand in bratele lui, ii ziceam ca mi se pare prea frumos ceea ce traim noi si mi-e frica sa nu se schimbe ceva(nu ma gandeam la moarte,ci ca s-ar putea schimba el in vreun fel).El insa ma tinea mereu in brate si imi zicea ca asa o sa fim si la 80 de ani si o sa ne plimbam de mana prin parc.De asta spuneam ca parca totul era deja scris pt noi.Parca ceva imi soptea ca fericirea ns e prea mare ca sa dureze o viata, cum zicea el.Si asa a fost...
Acum nu mai pot schimba nimic, desi as da tot,doar sa il avem pe el langa noi.Sa ne stranga in brate si sa ne zica printesele lui.Mi-e un dor imens de el.Oare unde o fi?Oare ce o fi facand?Oare stie cat de mult il iubim?Sunt multe intrebarile pe care i le pun in fiecare seara, dar care imi raman fara raspuns.
E o durere mult prea mare.E greu sa traiesti intr-o lume, dar sa iti doresti, in acelasi timp, sa fii si intr-o alta.Sunt aici, pentru ca asa a decis Dumnezeu ca eu sa raman si nu am ce sa schimb.Incerc sa ma bucur de fetita ns si de toate persoanele de langa noi, dar as vrea sa fiu si acolo cu el si sa nu ne mai despartim niciodata,asa cum vorbeam noi.
Stateam de vorba ore in sir si nu ne plictiseam niciodata unul langa altul.Multi ma intrebau ce avem atatea de vorba.A fost si probabil ca va ramane singura persoana cu care am reusit sa vorbesc deschis despre orice.Iar acum este cu atat mai greu, pt ca nu mai am pe nimeni cu care sa vorbesc asa.Ma bucur ca am descoperit acest site si pe voi.Macar reusesc sa spun cuiva ce simt, chiar daca nu ne cunoastem.Poate ca e mai bn, pt ca ne uneste o durere comuna si e mai usor de inteles.
Va pup
Roxana,cunosc asa de bine tot ce descrii tu...am trecut si eu prin multe stari ca si tine...
Sunt convinsa ca sotul tau a fost alaturi de voi si este mandru de "printesele lui"
Stiu ca nu poti discuta deschis despre tot ce ai pe suflet cu cei apropiati dar ne ai pe noi care iti suntem cu sufletul alaturi si care te intelegem .
Categoric ne uneste aceeasi durere,aici suntem ca intr-o familie cum imi place mie sa spun...vorbesc tuturor despre familia mea de pe blog,in care vin pe zi ce trece oameni minunati si sunt onorata sa ii cunosc,sa VA cunosc...
Va sunt tuturor aproape si ma gandesc in fiecare minut la voi toti!
Prin starile tale trec si eu, acum la 11 luni de la moartea lui Calin...nu s-a schimbat absolut nimic.Plang si eu ca si tine Roxana, dar cu timpul , de la o luna la alta vei reusi putin cate putin sa mai si zambesti si sa intelegi ca tu nu ai nicio vina ca nu tu ai ales ..
Dupa cum ti-am mai Scris,si eu m-am invinovatit multa vreme ca nu am facut multe lucruri..dar atat a fost drumul lor pe pamant.Este intradevar o tragedie greu de depasit.te pup Roxana
Nu stiu cum va fi, dar cred ca toata viata o sa plang de dorul lui.Asa cum imi zicea si el uneori, este imposibil sa ne iubeasca cineva pe lumea asta mai mult decat el.Radeam cand imi zicea, dar acum cuvintele astea imi rasuna in minte mereu.
Iar despre vina...la inceput m-am invinovatit de tot ce s-a intamplat.Pentru ca a plecat la serviciu cu scuterul(mi-a lasat masina ca imi trebuia), pentru ca de luni l-am convins sa se duca cu 5-10min mai devreme la serviciu(sa nu mai ajunga in ultimul moment, cum obisnuia), iar marti s-a intamplat accidentul-pt ca a plecat, cum i-am zis, mai devreme.Eram ferm convinsa ca am toata vina pt ce s-a intamplat si imi venea sa ma iau la bataie.Mi-au trebuit cateva luni bune sa accept ca orice as fi facut eu, asa a decis Dumnezeu si atatea zile a avut el aici pe pamant.
Dar chiar si asa tot raman multe regrete.Desi am fost foarte fericiti si am facut absolut tot ce ne-am dorit, ma simt inca vinovata ca el ar fi vrut un bebe mai demult.Eu am zis intai sa am un serviciu sigur, apoi ne-am mai luat o masina...si, cand in sfarsit era si el tatic si era extrem de mandru de asta, s-a frant totul.Daca nu asteptam intai alte lucruri, poate s-ar fi bucurat si el mai mult de statutul de "tatic".
Si apoi, oricat de mult stateam noi de vorba in fiecare seara, parca tot as fi mai avut atatea sa ii spun.Si, desi ii ziceam zilnic ca il iubesc enorm, parca tot mi-as fi dorit sa am posibilitatea sa il asigur inainte ca l-am iubit mai presus de orice pe lumea asta si o sa-l iubesc toata viata, ca in inima mea va fi prezent pana in ultima clipa.Din momentul in care am hotarat sa ne casatorim, am facut-o convinsi ca va fi pentru toata viata, convinsi ca numai IMPREUNA vom trece peste orice greutate.Si asa a fost...Cand eram unul langa altul, nu ne mai trebuia nimic.Eram doar NOI si asta insemna fericire.O fericire la cote maxime, care nu se intalneste decat o data in viata.Sper din suflet ca, mai devreme sau mai tarziu, sa ne reintalnim si sa fim vesnic impreuna.
Asa e, ai dreptate, nu am ales eu si nici nu am ce face ca sa schimb ceva.Dar nici sentimentele astea de vinovatie nu cred ca vor disparea vreodata.
Daca spun acum celor de langa mine lucrurile astea, imi zic ca nu vreau eu sa trec peste asta, ca ar trebui sa ma straduiesc mai mult sa depasesc situatia.Sa se mai micsoreze durerea, as vrea...dar sa incerc sa uit...chiar nici nu vreau.Nu am cum sa uit nici o clipa petrecuta impreuna si nici nu vreau.Amintirile noastre ma fac sa plang, dar imi dau si forta de merge mai departe sa cresc fetita ns.
E mult mai usor sa sciu ce simt, decat sa povestesc cuiva in fata.Macar aici reusesc sa ma mai descarc.Va pup
Of Roxana, citesc si te inteleg perfect.Eu insumi trec prin asa ceva..in septembrie de-abia se face anul..Sa fii fericita ca ti-a ramas de la el o fetita..e mare lucru, ea te va tine ancorata in prezent si te va slava.
Ai sa vezi!
Nu trebuie sa uiti nimic, nici n-ai sa poti..e viata ta.Asa a fost vointa lui Dumnezeu!Sau alegerile noastre!
Noi oamenii zicem:,,asa a vrut Dumnezeu!''eu cateodata nu sunt de acord cu asta.DUMNEZEU nu e un egoist sa ia sotul de langa sotie si tatal de langa fiica doar pentru ca asa vrea El.Nu!Ca El vede si stie de soarta noastra, da, dar eu cred ca alfel sunt lucrurile.Intervin dupa cum ti-am mai zis si alegerile noastre.
Tu , inceteaza cu autoinvinovatirile, nu este bine ptr tine si nu este adevarat.Tu ai vrut ce este mai bine ptr el.De multe ori iese prost atunci cand vrei bine, nu din vina ta.
Cateodata se intampla lucruri care ne depasesc,Roxana!
Crede-ma!
Lucruri pe care nu le putem explica, care neschimba viata radical iar noi suntem neputinciosi.Du-te la biserica, gandeste-te la el, aprinde o lumanare, fa tot ce simti tu, ..plangi...te pup
Mersi pentru incurajari, Corina
Eu nu stiu povestea ta, ca nu am f. mult timp sa intru pe net, decat atunci cand doarme Melissa si nu am alte treburi prin casa.Poate imi zici la ce pagina o gasesc.
Imi dau seama, insa din ce scrii, ca ti s-a intamplat ceva asemanator, pentru ca intelegi perfect starile mele.
Noi, acum pe 25 august am fi facut 4 ani de la casatorie.Imi e practic teama de data asta...nu stiu cum o sa fie...
Nu reusesc sa accept ca nu o sa ma mai stranga niciodata in bratele lui, unde ma simteam cea mai iubita printesa.Acum nu mai are cine sa imi mai stearga lacrimile de pe obraz si sa ma asigure ca totul va fi bine.Nu mai are cine sa imi zica "noapte buna" si sa ma inveleasca la culcare.Singuratatea si linistea din casa noastra e atat de apasatoare, dupa ani in care am fost obisnuita numai cu veselie, glume, si buna dispozitie...
Acum nu mai pot scrie ca s-a trezit printesa noastra...va pup
O sa caut si-ti spun, e in arhiva dar mai incolo.Uite si azi am ales ceva ptr el.
Se numeste, ,,Pentru CALIN cu drag...''
Intra la ,, Povestea ta'' si tot ce gasesti ptr Calin e de la mine.Iti vei da seama dupa titlu.
Draga Roxana,iti trimit pe aceasta cale o calda imbratisare si te asigur ca te port la mine in gand.
Dumnezeu sa iti dea putere si liniste sufleteasca!
Astazi am reusit sa ma impartasesc si eu.In fiecare zi ma rog, ca el sa fie bine acolo unde e si Dumnezeu sa ma lumineze sa am, de acum in colo, un asa comportament incat sa reusesc sa ajung si eu acolo langa el, cand va fi momentul.Daca aici nu am reusit sa fim impreuna pana la adanci batraneti(cum ne doream), macar in cealalta lume sa fim impreuna.Eu inca sper...
Si, sincer, cred ca cu atat mai repede, cu atat mai bn...aici a ramas doar o singuratate crunta.Cum sa rezisti, sau cum sa treci peste dorul imens de tot ce era?Cum sa-mi plimb printesa prin parc, daca vad in jur numai cupluri si multi tatici cu copiii lor in brate?Cum sa nu plang?Cum?...Cum?...
Mai ales in luna asta, cand toti sunt in tara si multi te evita?Cand toti ies seara la un suc, la o pizza, sau ziua la diferite activitati, iar noi nu mai suntem acolo...Oare se intampla asta pentru ca gandesc sa ne lase linistite?Sau pur si simplu ei sunt tineri si fara obligatii si o persoana cu un copil nu isi mai are locul printre ei?Oare s-au saturat sa ma vada plangand si dupa aproape 8 luni, ei considerand ca a trecut destul timp?Oare de ce ma simt asa exclusa dintre prietenii cu care alta data ieseam toti in oras mereu?
Uneori simt o furie si o invidie, parca-desi niciodata nu m-au caracterizat sentimentele astea.Probabil ca am innebunit de tot.Nu mai sunt eu.Si poate ca nu voi mai fii niciodata...
Probabil ca cer prea mult sa ma inteleaga lumea din jur.Creierul meu refuza sa accepte ca nu o sa mai facem niciodata ceea ce faceam inainte.Ca viata este alta din 21.12.2010 si nu se mai poate face nimic.
Este singurul loc unde pot sa scriu tot ce simt.In fata tuturor incerc sa arat o persoana normala, care merge mai departe.Dar cum sa mergi inainte, daca nu mai vezi nimic?Si cu mine cum ramane?Eu existam prin el si el prin mine.Eram o singura persoana.Cat se poate merge inainte doar pe jumatate, cand jumatea care dadea forta,echilibru si protectia nu mai e?Incerc sa-mi orientez toata iubirea catre printesa noastra.Dar as vrea, intr-un fel, sa primesc si eu ceva.Un semn cat de mic, ca el e langa noi, ca ne iubeste la fel de mult, ca ne ocroteste.Poate imi recomandati si mie niste carti din care sa pricep daca el ne da vreun semn de acolo de unde e.Sau e imposibil ca noi sa percepem asa ceva?
Mi-e dor macar de un vis in care sa ma tina in brate..dar nu mai e nici ala...am ramas doar cu dorul...
Roxana, am citit ceea ce ai scris.Nu stiu cu cine locuiesti, ar fi bine sa ai in permanenta pe cineva langa tine, ma refer la o persoana apropiata.Citind cele scrise, imi aduci aminte de mine,aceleasi lucruri m-au framantat pana nu demult...tu ai nevoie in permanenta de incurajari, de prezenta cuiva care stie ce sa-ti spuna.
Sa-ti spun cinstit eu si acum ma intreb daca mai ramane ceva dupa moartea cuiva, am citit si citesc in continuare...luni , luni am asteptat si eu semne de la Calin, plangeam mereu neconsolata.Semne sunt, draga mea dar tu trebuie cumva sa te linistesti apoi ai sa le simti.Eu am citit f multe carti, unele ni le-a recomandat Marilena, altele le-am gasit la www.adevaruldivin.ro, sunt multe site-uri.Incearca sa intri mai des pe blog, sa vb cu noi, macar in acele momente dificile.Uite daca vrei iti las ID meu de mess:corinapopa_40@yahoo.com.Eu iti stau la dispozitie cand doresti.Te pup si ma vb.
Draga Roxana,iti trimit o calda imbratisare!Cunosc asa de bine tot ce descrii tu,am trecut si eu prin aceleasi framantari,mi-a fost la fel de greu si am incercat sa inteleg…
Nu cred ca au intentii rele prietenii tai,poate ca te evita pentru ca nu stiu ce sa iti spuna…Ei isi continua activitatile lor,sunt prinsi in viata de zi cu zi fara sa realizeze ce este in sufletul tau..Nu inteleg ca tu ai acum nevoie mai mult decat oricand sa ii simti aproape,ca ti-ai dori sa te sune mai des,sa te viziteze sau sa te scoata fortat la o activitate de grup,sa mai uiti de problemele tale…
Roxana,cred ca numai cel care a simtit pe pielea lui acest dor intelege,pentru ceilalti este prea mult…nu trebuie sa ii condamni.Stiu cat este de greu,dar trebuie sa te ajuti singura…sa fii tu si fetita ta mereu,unite…sa va ajutati reciproc…Stiu ca acum este prea mica,dar trebuie sa te concentrezi sa faci totul ca sa va fie voua bine…
Nu astepta prea mult de la cei din jur,nu vei primi…acum stiu ca doare tare…dar vei invata sa traiesti si cu aceasta durere…
Te intrebi de ce trebuie sa mai traiesti si cu aceasta povara,nu stiu sa iti raspund…dar stiu cat este de grea…
Te imbratisez si iti sunt cu sufletul alaturi
Multumesc pt cuvintele frumoase.Acum locuiesc singura, cu fetita noastra.Ea imi ocupa tot timpul.Mai plang si ziua, cu ea in brate, cand face diferite lucruri noi si e asa haioasa,pt ca regret nespus ca el nu e langa noi sa ne bucuram impreuna de tot ce face Melissa.Dar cand vine seara si Melissa adoarme, e cel mai greu,ca ma trezesc mai bine la realitate si imi dau seama ca nu o sa mai vina niciodata sa ma tina imi brate sau sa alinte,cum facea mereu.Asa ca indiferent cine ar locui cu noi, nu m-ar ajuta, pt ca mi-e imi lipsesc enorm momente pe care numai el ar putea sa mi le redea.
A fost unic-asa cum imi zicea mereu, in gluma-si n-o sa-l inlocuiasca nimeni...
Va pup
www.adevaruldivin.ro nu mi-l incarca...Da-ti-mi si mie, va rog, site-uri sau carti unde sa citesc despre semnele pe care ni le dau cei de dincolo.As vrea sa citesc cat mai mult, sa inteleg cat mai multe..
Multumesc
Lasa te rog o adresa de mail.
http://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/sufletul-dupa-moarte/1-experienta-afara-trupului-82630.html
Sper Roxana sa reusesti sa gasesti!
Mersi Corina...Acum mai am putin si termin "Viata de dincolo de groapa" si apoi ma apuc de ceea ce mi-ati trimis voi.Chiar ma mai linistesc atunci cand citesc...Mai ales ca acum am mare nevoie.
In weekend-ul asta am participat la un eveniment care m-a tulburat enorm si nu am reusit inca sa imi revin.
Vineri s-au cununat niste prieteni, carora le-am fi fost nasi.La insistentele lor si gandindu-ma sa mai schimb din rutina de zi cu zi, ca poate imi va face bine, m-am dus.Am gandit ca daca stau acolo la masa si mai vorbesc cu prietenii nostri sositi in tara, o sa treaca seara si, in modul asta, ii impac si pe ei, pt ca i-am vazut dezamagiti cand le-am zis ca nu ma duc.
A fost cea mai mare prostie pe care putem sa o fac.Pacat ca mi-am dat seama abia cand am ajuns la primarie-la Fagaras...noi venind de la Targoviste.Desi, in general,ma comport normal cand ies afara si vorbesc cu lumea,ma abtin si nu plang decat in casa la mine...acolo nu am fost capabila.Am iesit din primarie, pe motiv ca Meli nu statea si am tras o partida buna de plans, ca sa ma linistesc , dar nici sa nu ma vada nimeni.
Problema e ca nu s-a terminat aici.Cam asa a decurs toata seara mea.Cand s-a cantat melodia de primire a mirilor, cand au dansat primul dans, cand auzeam diverse melodii pe care mi le canta el sau pe care dansam noi mereu la petreceri, ieseam imediat afara din restaurant si ma duceam sa plang undeva unde nu ma vedea nimeni, pt ca nu vroiam, in nici un caz, sa le stric seara.La un moment dat lacrimile au inceput sa curga inca de la masa si m-au vazut cativa prieteni.A fost momentul in care am decis sa plec de acolo, desi ei au stat pana dimineata.Am zis ca nu poate Meli sa doarma...Era deja prea mult pentru mine...
A doua zi, ei au plecat cu totii la o cabana sa mai stea pana luni.Noi ne-am urcat in masina si am plecat spre Targoviste.Sper ca nu s-au suparat prea tare si m-au inteles.Si asa nu stiu cum am ajuns pana acasa.De la Fagaras pana la Brasov am plans incontinuu.Numai Dumnezeu ne-a ocrotit si ne-a adus sanatoase...
Nu ma gandeam sa aiba impactul asta asupra mea si sa ma darame in halul asta un eveniment.Macar acum stiu ca nu sunt in stare sa asist la asa ceva si o sa stau in banca mea acasa.A fost prea dur si prea dureros sa retraiesc clipele noastre fericite, dar cu realitatea in suflet, ca el nu mai e langa noi..
Melissa a avut o rochie alba cu voal, de printesa si a fost in centrul atentiei peste tot.Mie imi dadeau lacrimile da cate ori ma uitam la ea, pentru ca mi-l imaginam pe el cat ar fi fost de mandru de ea.
Doamne cat de greu e...
Dumnezeu sa te odihneasca,tati...
As zice ca ai avut mare curaj sa iesi la un asemenea eveniment si cred ca nu ti-a picat bine nimic.Eu imi permit sa-ti dau un sfat!
Pana mai trece aceasta perioada de plans si de durere, pentru ca vei avea si zile mai bune, eu zic sa faci doar ce crezi tu ca-ti cade bine.Daca in sufletu tau simti ca nu te vei simti bine undeva...nu te du!
Lumea sa creada ce vrea!
Fa lucruri care nu-ti trezesc atatea amintiri, oricum e f dureros totul in jurul tau.Lasa sa mai treaca timpul pentru iesiri atat de importante, asteapta sa vina acceptarea aceea...care nu are nimic cu uitarea!Crede-ma!Este doar un sfat, tu insa stii cel mai bine.te pup Roxana
Mersi pt sfat.Acum stiu...am simtit pe pielea mea...Ar fi trebuit sa va cer sfatul inainte.Sunt atat de aeriana ca nu mi-am imaginat cat rau o sa-mi fac singura cu iesirea asta.Am zis ca asa ii impac pe toti si mai fac si o schimbare in rutina zilnica.Toti imi ziceau ca tb sa merg, ca nu am cum sa stau asa toata viata numai in casa si afara in fata blocului cu Meli.Ar fi trebuit sa va intreb pe voi care intelegeti perfect prin ce trec...dar nu m-a dus capul atunci.Am gresit...si, ca orice greseala, se plateste.Acum stiu ca nu am ce sa mai caut la nici un eveniment...dar a trebuit sa trec inainte printr-o asa experienta dureroasa.
De multe ori ma intreb, oare am gresit undeva in alegerile facute in viata ca sa se ajunga la rezultatul asta?Pt ca Dumnezeu a zis ca avem libertatea de a alege.Poate ca la un moment am ales gresit.Ca si acum...Si am platit...ca si acum...Numai Dumnezeu stie.
Multumesc pt sfaturi...La urmatoarea dilema sper sa fiu mai inspirata si sa intreb...Te pup,Corina(poate ca ar fi mai bine sa imi zici si cati ani ai, ca eu, fara sa realizez, am vorbit deja la pers. a2-a...scuze)
Aaaa, poti sa-mi zici Corina, am 42 de ani, nu sunt chiar asa de batrana:)).
Roxana,trebuie sa astepti sa mai treaca timpul...sa accepti ceea ce traiesti in prezent...Sigur ca depinde de fiecare,dar la fiecare imagine ti se declanseaza o amintire din trecut in care era prezent si sotul tau...
Draga mea,cei din jur cred ca daca iesi si participi la astfel de evenimente o sa te simti mai bine...dar in cele mai multe cazuri se intampla contrariul...
Trimiteți un comentariu