30 noiembrie 2010

Chiar si vulturii au nevoie de un imbold

O poveste frumoasa pe care va invit sa o urmariti si cu care sa va hraniti sufletele. Pentru ca vulturul este simbolul claritatii si al curajului de a capata perspectiva de ansamblu asupra vietii noastre.
Chiar daca uneori aceste daruri au nevoie sa treaca prin botezul indoielii si al fricii, sunt de nepretuit pentru drumul nostru spiritual. Fie ca aceasta poveste sa va aduca in suflete aceste daruri!

Imboldul
O poveste de David McNally

“Vulturul-mama si-a indreptat cu delicatete copiii catre marginea cuibului. Inima ei tremura de emotie, pentru ca simtea rezistenta pe care cei mici o opuneau incercarilor ei repetate de a-i inghionti sa-si ia zborul.
“De ce oare bucuria zborului trebuie sa inceapa cu teama de cadere?” s-a gandit ea. Aceasta intrebare fara varsta inca nu isi gasise raspunsul pentru ea.
Asa cum era traditia speciei, cuibul se afla pe un varf de stanca. Dedesubt nu se afla nimic altceva decat aer care sa sprijine aripile copiilor ei.
“E posibil ca de data asta sa nu mearga?” s-a intrebat ea. In ciuda fricii, vulturul stia ca sosise timpul. Misiunea de parinte era aproape incheiata. Mai ramanea o singura sarcina. Imboldul.
Si-a luat tot curajul pe care il avea la dispozitie din intelepciunea sa innascuta. Pana cand copiii sai nu-si vor descoperi aripile, le va lipsi scopul in viata. Pana cand nu vor invata sa pluteasca, nu vor intelege ce inseamna privilegiul de a te fi nascut vultur.
Imboldul este cel mai important dar pe care il are de oferit. Este actul de suprema iubire. Si, astfel, a inceput sa-i impinga, pe rand, spre zbor… si ei au zburat.
Uneori avem nevoie sa primim acest imbold, alteori sa il oferim. Poate fi cel mai mare dar pe care l-ai daruit vreodata. Va schimba pentru totdeauna o viata.”

29 noiembrie 2010

Mesaj superb


George este tipul de om pe care ţi-ar plăcea să-l urăşti: e întotdeauna bine dispus şi are întotdeauna ceva pozitiv de spus.

Dacă cineva îl întreabă cum ii merge, el răspunde: "Dacă ar fi mai bine de atât, ar fi nevoie de doi oameni pentru atâta bine!" E un optimist! Dacă un coleg are o zi rea, George reuşeşte întotdeauna să-l facă să vadă partea pozitivă a situaţiei.

Am devenit curios şi într-o zi l-am intrebat: "Nu înţeleg, nu este cu putinţă să fii optimist în toate zilele, tu cum reuşeşti?"

George îmi răspunse: "În fiecare zi când mă trezesc, ştiu că am două posibilităţi: Pot să aleg să fiu bine dispus sau pot să aleg să fiu rău dispus. Şi aleg să fiu bine dispus. Când mi se întamplă ceva rău, pot să aleg între a fi o victimă sau pot să aleg să învăţ din ce mi s-a întâmplat. Şi eu aleg să învăţ. De fiecare dată când cineva vine la mine să se lamenteze pentru ceva, pot să aleg între a-i accepta plângerile sau pot alege să-l ajut să vadă latura pozitivă a vieţii. Şi eu aleg întotdeauna partea bună a vieţii."

"Dar asta nu este întotdeauna aşa de usor" i-am spus.

"Ba da, zise George, întreaga viaţă este o problemă de opţiuni. Când îndepărtezi din viaţă tot ceea ce nu contează cu adevărat, totul devine o chestiune de opţiuni. Depinde de tine să alegi cum să reacţionezi la diverse situaţii, tu trebuie să decizi cum să-i laşi pe alţii să-ţi influienţeze atitudinea faţă de viaţă. Tu alegi să fii bine sau rău dispus. Până la sfârşit tu eşti acela care decizi cum să-ţi trăieşti viaţa".

Dupa această discuţie am pierdut legătura cu George, fiindcă mi-am schimbat locul de muncă, dar adesea, când mă regăseam gândindu-mă la cuvintele lui, atunci optam pentru ceva în viaţă în loc să reacţionez la evenimente. Apoi am aflat că George a avut un accident groaznic la locul de muncă, a căzut de la 18 metri înălţime şi după o operaţie de 8 ore şi după o îndelungată spitalizare a ieşit având o placă de oţel în spate. M-am dus să-l văd şi l-am întrebat dacă se simte tot atât de bine.

"Vrei să vezi cicatricile mele?"

"Dar cum faci să rămâi pozitiv dupa ce ţi s-a întâmplat?

"În timp ce cădeam, primul lucru care mi-a venit în minte a fost fetiţa mea. Apoi, în timp ce zăceam pe pământ, mi-am zis că pot să aleg între a muri şi a trăi. Şi am ales să trăiesc."

"Dar nu ţi-a fost frică?"

"Atunci când m-au dus la spital şi am văzut expresiile feţelor surorilor şi doctorilor, mi-a fost frică, fiindcă era de parcă se uitau la un om mort. Apoi un infirmier m-a întrebat dacă am alergie şi am răspuns: DA! Toţi m-au privit şi atunci am urlat: sunt alergic la gravitaţie! Toţi au izbucnit în râs şi eu le-am spus: acum operaţi-mă ca un om viu, nu ca pe unul care e deja mort!"

George m-a învăţat că în fiecare zi avem posibilitatea de a alege să trăim o viaţă deplină. Şi este inutil să fim mereu îngrijoraţi pentru mâine, fiindcă fiecare zi vine cu problemele ei cu care trebuie să trăim, şi mâine ne vom gandi la problemele de mâine. La urma urmei, azi este ziua de mâine pentru care îţi făceai probleme ieri.



sursa :E-mail

25 noiembrie 2010

Fragment

Sunt slujitori ai Bisericii Ortodoxe care pretind că ar face minuni şi primesc bani pentru acest lucru. Alţii proorocesc sfârşitul lumii peste câteva luni. Sunt ei cu adevărat dăruiţi, sunt rătăciţi sau pur şi simplu sunt rău-intenţionaţi?


Îmi aduc aminte că, prin anul 1983, când eram stareţ la Mănăstirea Cernica, făcând controlul de rutină prin gospodărie, aud în magazia de alimente bocănituri şi bubuieli. Când intru să văd ce se întâmplă, văd vreo trei-patru fraţi de mănăstire cum de zor pun tot felul de pripoane la etajerele cu alimente. Când îi întreb ce înseamnă lucrul acesta şi de ce zoresc aşa, mi-au spus înspăimântaţi că Părintele Ilarion le-a spus că pe 27 martie va fi un mare cutremur şi vor să asigure rafturile să nu se prăbuşească. Le-am spus să se liniştească pentru că nu va fi nici un cutremur.
A trecut ziua prezisă. N-a fost cutremur. Când le-am spus că au fost înşelaţi, au spus că va fi peste două-trei luni şi mereu fixau altă dată.
Sigur că s-au creat premizele unui cataclism pe acest pământ, având în vedere, mai ales, marea cantitate de armament nuclear care ar putea prăbuşi pământul în haos şi dacă mai adăugăm şi asteroidul care se spune că vine cu o viteză astronomică spre pământ! Ce-ar mai trebui, oare, ca să ne pună pe gânduri chiar şi anumite preziceri? Date fixe şi alte profeţii! Oricum, vremea a venit şi acum este, să ne facem un examen de conştiinţă foarte sever, să ne spovedim toate păcatele săvârşite cu voie, fără voie, cu cuvântul, cu lucrul, cu ştiinţă şi cu neştiinţă, în zi şi în noapte; să ne împăcăm cu Dumnezeu şi cu oamenii şi cu noi înşine!

Rugăciunile noastre şi căinţa noastră sinceră precum şi hotărârea de a nu mai păcătui ar aduce o uşurare pământului, n-ar mai fi cutremure, nici războaie, iar pământul se va transforma într-o grădină împodobită.
Cred că Dumnezeu este supărat pe noi! Dar El ştie că-L iubim şi ne vom strădui ca de azi, de acum, din această clipă să punem început bun vieţii noastre, cu ajutorul Lui cel sfânt! „Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când va veni Fiul Omului!"21
21 Matei 25,13


Traista cu stele-Parintele Calinic Argatu

Povestea mea...povestea mamei...(Narcisa)


Sa va spun povestea mea,mama avea 66 ani,sanatoasa tun(aparent),daca ma luam cu ea la intrecere ma intrecea,era o fire puternica,luptatoare,vesela,grijulie,iubitoare,devotata,singura ne-a crescut cum altii nici in doi nu au putut,si-a dedicat toata viata noua,muncind pentru noi,dar totul a inceput anul trecut in septembrie,a inceput cu o tuse din ce in ce mai puternica si o oboseala,ne-am gandit la plamani,am mers la dr imediat,am facut toate analizele posibile la Spitalul Militar Pitesti,cu interventii am ajuns acolo stiind ca sunt dr foarte buni,in fine totul a iesit normal,analizele bune,la plamani nu era nimic,au zis ca poate e un astm,i-a dat fel si fel de pastile si inhalante care cred ca i-au grabit moartea fiind inutile,am ajuns in octombrie ,tusea persista,deja erau nopti albe,nu puteam dormi nici unul din cauza tusei,tusea pana vomita,a inceput sa-si piarda gustul,deja o fortam sa manance,nu stiam ce sa mai fac,intr-o dimineata sa trezit cu mainile umflate,ii dadeam cu lingurita sa manance,am dus-o iar la doctor au zis ca e reumatism,i-a dat alte pastile,deja noptiera era plina de pastile pe care i le dadeam zilnic,umflatura a cedat,tusea persista,era din ce in ce mai slabita,nu se mai dadea jos decat la wc.eu credeam ca nu mai vrea,ca e delasatoare,nici un moment nu m-am gandit ca nu mai poate,ca e ceva grav,in schimb nu stiu dar simteam in sufletul meu o durere.....simteam ca o sa pierd ceva,dar ce?mintea mea nu a gandit niciodata ca ceea ce aveam sa pierd era mama......a venit decembrie,tusea continua,analize iar,totul bine,au venit sarbatorile,nu a mai fost atmosfera din alti ani,dar eram impreuna,a venit ianuarie,4 ianuarie ziua mea,mamica mea ma lasat sa fac 30 ani cu ea alaturi,am facut poze,era asa cum o stiam,deja avea pofta de mancare,isi mai revenise,slabise,dar am zis ca de nu prea a mancat,tusea persista,deja ne obisnuisem toti cu ea,se face 9 ian.mama se trezeste si imi zice ca o doare capul,ii iau tensiunea,era 16,m-am speriat,am zis mami eu chem salvarea,imi era teama de vre-un atac cerebral,ea a inceput sa planga si a zis sa nu chem salvarea,am luat-o in brate,am pupat-o si i-am zis ca o sa fie bine,ca ii face ceva si gata,credea tot ce-i spuneam,atunci mi-a zis ca daca din asta nu si-o gasi ea sfarsitul sa o scuip in ochi,acestea au fost vorbele ei,a venit salvarea,tensiunea crescuse la18,a luat-o la spital,era ora 15,dupa toate analizele facute acolo.......surpriza........ce astm???tusea era de la inima,si ce reumatism???erau rinichii,curios faptul ca nu au suparat-o niciodata,vine dr.si-mi spune.......are insuficienta renala in faza terminala..................ce???cum in faza terminala??nu intelegeam,din acel moment nu mai stiam pe ce lume ma aflu,am iesit afara si am plans de nu mai stiam de mine,sotul ma intreba ce e?nu puteam raspunde,dai telefoane,anunta-i pe toti,nu stiam cui sa-i mai spun,in fine,m-am intors in salon,mi-a vazut ochii,ma intrebat ce am,i-am zis ca ma doare burta,si ii zicea dr.faceti-i ceva fetei mele ca o doare burta,m-am ferit tot timpul de ea,sa nu ma vada suparata,am mintit atunci 2 sapt.cat pt.toata viata mea,dar cel mai mult ma doare ca i-am promis ca o sa fie bine......am internat-o,dr a zis ca a doua zi o opereaza de urgenta,am chemat preotul sa o spovedesc,impartasesc,ea zicea de ce chemi popa?eu i-am zis,mami pt operatie,impartasania iti va da putere,dupa ce am impartasit-o imi zicea ai avut dreptate,parca m-am luminat,a operat-o,ia bagat 2 furtunase in gat si a trecut-o pe hemodializa,saptamana ce a urmat a mers bine,ne chinuiam cu drumul la dializa,era frig si ningea in fiecare zi,dar luni,pe 25ian.dr ne-a adus vesti bune,creatirina si ureea scazuse,dializa mergea bine,vineri urma sa o externeze,eram bucuroase,avea pofte,imi cerea de toate si ii faceam bucuroasa ca mananca,era binele dinaintea mortii......am stat 2 sapt in spital,zi si noapte,si speram ca vom merge acasa,dar luni noapte,pe la ora 22,mama mi-a zis ca ii este frig rau,am pus apa calda in sticle pe langa ea,am frecat-o pe tot corpul dar degeaba,atunci mi-a zis mami vezi ca eu mor in seara asta,tu sa fii tare,mi-a zis in ce sa o imbrac,cum voi lua ajutoare de la casa de pensii,dar eu nu am lasat-o sa vorbeasca,i-am zis sa taca ca nu moare,ca o sa fie bine.........acum regret asta,trebuia sa o las......trebuia......dar nu am crezut......nu vroiam sa cred,a vorbit pana in ultimele minute,zicea ca simte cum ingheata,si-a simtit moartea,a venit dr,ia pus perfuzii,injectii,degeaba,tensiunea ei era la 6 si continua sa scada,m-am suit in pat langa ea,am luat-o in brate,mi-am lipit obrazul de al ei,plangeam,lacrimile mele intrau in urechea ei,am zis” Tatal Nostru”,de vreo 10 ori,apoi pana la ultima suflare i-am soptit “mami te iubesc”,”mami te iubesc.”....oare ma mai auzea?avea ochii inlacrimati,i-am pus lumanarea de la impartasanie in mana ei si eu am tinut-o peste a ei,a suflat de 3 ori si.......gata,gata???nu realizam,nu stiam ce se intampla,mi-au zis gata a murit,cum a murit?nu puteam crede,ma uitam la ea si ziceam ca doarme,am urlat de am pus tot coridorul in picioare,a venit sotul,a venit sora dar prea tarziu,poate daca mai era cineva atunci cu mine era altfel,retraiesc zilnic acel moment,dupa nu mai stiu nimic,am fost aeriana,o sa-mi amintesc ziua cand stateam in fata usii de la morga si asteptam sa-mi iau mamica acasa dar cum?era un ger cumplit,nu o sa uit niciodata,3 zile am tinut-o numai de mana,cand plangeam troznea cosciugul si ea se intrista........as mai avea mult de povestit dar ma opresc acum,mi-e greu..............

Narcisa

20 noiembrie 2010

De sarbatori si in zilele speciale.....

Ziua de nastere, de nume, ziua plecarii, aniversari, Paste, Craciun …
Zilele speciale, aniversarile si durerea nu par a se potrivi. Va temeti de aceste zile cand se apropie mai mult si mai mult. Va intrebati cum va veti simti atunci cand va veni acea zi. Va faceti griji cum veti face fata la toate sentimentele care erup.

Sarbatorile pot fi stresante si de aceea puteti gasi un refugiu in plans. De fapt, acesta este timpul in care fiecare dintre noi are nevoie de mai multa dragoste si atentie.

Insa, in familie, puteti sa va oferiti reciproc un suport enorm, o data ce ati trecut de teama de a vorbi despre acea persoana iubita, care nu mai este.... fie ca este vorba de un copil, de frate sau sora, de mama, tata sau bunici....


http://www.organizatiaemma.ro/node/726#top

19 noiembrie 2010

Reflectii

Incerc sa adun aici tot ce citesc eu si mi se pare ca va poate interesa si pe voi…De fiecare data cu dorinta ca un cuvant,un pasaj,o idée sa va poata alina putin suferinta si povara mult prea mare.
Mi-as dori sa lasati la randul vostru gandurile,trairile voastre si mai ales cum le gasiti voi rezolvarea…pentru cei care “vin” ,care cauta disperati ca si noi,care din diferite motive nu apeleaza la un specialist dar cauta o rezolvare,pentru cei ca si noi…Niciodata nu stii cum poate ajuta…
Va redau mai jos gandurile unei doamne care nu imi sunt adresate mie,dar prin bunavointa unei alte persone apropiate (ca si voi) sufletului meu ,au ajuns la mine si la voi...


Am citit cu mare interes aceste mesaje si redau cateva din reflectiile mele:
- felul in care ne percem propria viata (ex: monotona/minunata) nu tine de ceea ce se intampla faptic in ea (ex: casa/serviciu versus cursuri/realizari intelectuale sau artistice), ci de starea noastra interioara, altfel spus, nu viata este monotona, ci starea noastra sufleteasca sufera unele "caderi" energetice;
- caderile apar chiar si cand atingem stari minunate de fericire si impacare, pentru ca sunt multe de curatat in propria viata, suparari, frustrari, manii, regrete pe care le-am acumulat de zeci de ani au nevoie de o perioada mai mare de constientizare, vindecare si transformare. Tentatia, atunci cand suntem "pe val", este acea de a crede (inconstient) ca odata ce am ajuns sa traim asemenea stari, nu vom mai fi "chinuiti" de trecutul suparator. Insa adevarul este ca tot trecutul nu dispare sau nu se transforma in cateva zile ci in munca sustinuta, cu tot cu caderi. Ajuta sa stii ca viata e ciclica, ca perioadele de "rau" sufletesc trec, insa pentru ca aceste stari sa fie din ce in ce mai rare si mai putin intense este necesar sa ne dorim noi sa iesim din starea asta, sa ne dorim sa ne vindecam, sa cautam oamenii care ne pot ajuta, sa reflectam atunci cand ne e mai putin bine, sa incercam sa intelegem ce anume ne-a adus aici, sa intelegem cum anumite ganduri/cuvinte/oameni/amintiri ne pot influenta starea de spirit, sa intelegem cum permitem sa renuntam la puterea noastra interioara atunci cand lasam ca lucruri venite din afara noastra (cuvinte spuse de altcineva, crezuri ale altor oameni pe care le interiorizam fara ca ele sa ne fie de folos).
Cu alte cuvinte, sa intelegem ca noi detinem controlul asupra propriilor stari de spirit, emotii, ganduri, trebuie numai sa incercam sa devenim cat mai mult constienti de viata noastra interioara si de schimbarile extrem de subtile care se petrec in fundalul vietii noastre sufletesti.- lucrurile nu se "intampla" in viata cuiva (ex: curs de dans, aranjamente florale care pica pur si simplu din cer), ci noi le initiem, punem energie in ele, ne implicam in mod constant cu energie, timp, emotii. Daca imi permiti cateva sugestii, tu insati scrii foarte frumos, lucru remarcat si de altii, ba chiar ai fost invitata sa scrii cate ceva. Deci, tu insati (ca si Ioana) poti sa scrii despre ceea ce traiesti/simti/gandesti. Chiar daca aceste texte nu vor avea o circulatie publica, ci numai una restransa sau chiar pastrate in caietul tau, ele, prin simplul fapt al scrierii lor, vor avea o valenta terapeutica pentru tine. De asemenea, alta sugestie: sa identifici ce anume te inspira, ce ti-ai dori sa faci, ce ti-ar alimenta bucuria de a trai, chiar daca initial ar fi lucruri pe care le faci in timpul liber, ele te vor hrani cu noi resurse, exprimate in valoare personala, incredere in sine. Sa identifici si sa faci, sa gasesti resursele de a face, pentru ca facutul unor lucruri te va conduce la altceva si altceva si altceva. Parerea mea este ca starea de plictiseala/sictireala pe care o simti acum se datoreaza faptului ca tu stii, interior, ca poti face mai multe lucruri, mai hranitoare spiritual, insa nu ti-ai gasit inca modalitatea de a te exprima in modul cel mai specific tie. Si, extrem de important, mai este de realizat si demersul de vindecare interioara in profunzime. Fara a aduce la suprafata umbra din viata ta si fara a o accepta nu se poate.
Roxana Tudose

18 noiembrie 2010

Poveste pentru suflet


Era odata un rege care avea 4 neveste. Cel mai mult o iubea pe cea de-a patra sotie, pe care o imbraca cu straie din cele mai scumpe si o trata cu cele mai fine delicatese. Ii dadea tot ce era mai bun. De asemenea, o iubea si pe cea de-a treia sotie si ea era cea cu care se mandrea cel mai mult in fata regatelor vecine. Totusi, regele traia cu teama ca aceasta sotie il va lasa intr-o zi pentru un altul. Regele o iubea si pe cea de-a doua sotie. Ea era confidenta lui si era intotdeauna draguta, intelegatoare si rabdatoare cu el. De cate ori regele avea o problema, putea avea incredere in ea ca il va ajuta sa treaca peste momentele grele.
Prima sotie a regelui era foarte loiala si isi adusese o mare contributie in mentinerea regatului. Totusi, regele nu o iubea pe prima sotie. Desi ea il iubea cu adevarat, el de abia o observa!
Intr-o zi, regele simti ca sfarsitul ii este aproape. Se gandi la viata lui plina si isi spuse: "Acum am 4 sotii cu mine, dar cand voi muri, voi fi singur."
O intreba pe cea de-a patra nevasta: "Te-am iubit cel mai mult, ti-am daruit cele mai frumose haine si ti-am aratat cea mai mare grija. Acum, eu am sa mor, vrei sa vii cu mine si sa-mi tii companie?"
"Nici vorba!" replica cea de-a patra sotie, si pleca fara un alt cuvant.Raspunsul ei strapunse inima regelui ca un cutit.
Regele o intreba si pe cea de-a treia sotie: "Te-am iubit toata viata mea.Acum ca mor, vrei sa vii cu mine si sa-mi tii companie?" "Nu!" veni raspunsul celei de-a treia sotii. "Viata e prea buna! Cand vei muri, ma voi recasatori!" Inima regelui se stranse de durere.
Apoi o intreba si pe cea de-a doua sotie: "Intotdeauna am gasit la tine intelegere si ajutor si mereu ai fost acolo pentru mine. Cand voi muri, vrei sa vii cu mine si sa-mi tii companie?"
"Imi pare rau, nu te pot ajuta de data aceasta!" replica cea de-a doua sotie. "Te pot doar inmormanta si veni la mormantul tau."
Regele fu devastat si de acest raspuns.
Apoi se auzi o voce: "Eu te voi urma oriunde vei merge!" Regele se uita imprejur si vazu ca cea care rostise aceste cuvinte era prima sotie.Era atat de slaba, pentru ca suferise mult din cauza foamei si a neglijarii sale.
Adanc indurerat, regele spuse: "Trebuia sa fi avut mult mai multa grija de tine cand am avut ocazia!"
In realitate, noi toti avem 4 sotii in viata noastra:
Cea de-a patra sotie este TRUPUL nostru. Indiferent cat timp si efort investim in a-l face sa arate bine, el ne va lasa cand murim.
Cea de-a treia sotie este AVEREA noastra. Cand murim, merge la altii.
Cea de-a doua sotie este FAMILIA SI PRIETENII. Indiferent cat de apropiati ne-au fost in timpul vietii, ei nu pot decat sa vina la mormantul nostru dupa ce nu mai suntem.
Prima sotie este SUFLETUL nostru. Adesea este neglijat in goana dupa averi, bunastare si putere. Totusi, SUFLETUL este singurul care ne va urma oriunde vom merge.



Editura For You Newsletter
foryou@editura-foryou.ro


17 noiembrie 2010

Vise,premonitii,superstitii?

De ceva vreme ma tot gandesc daca sa va deschid un alt subiect…Acela al premonitiilor,viselor,superstitii? Am ezitat pentru ca din cate am citit se spune ca nu este bine sa credem in vise si nici sa vorbim despre ele,insa acum citind comentariul Narcisei am simtit nevoia sa ii povestesc un vis,care nu imi apartine,l-a visat fata mea…

A visat ca tatal ei s-a intors acasa ,erau numai ei doi si el ii povestea ca atunci cand a murit ne vedea,vedea ca plangem,suferim,plangea si el dar nu avea ce sa faca…nu avea cum sa schimbe asta…

Sunt convinsa ca noi toti avem multe de spus referitor la acest subiect,uneori nu povestim pentru ca ne e teama ca cei din jur sa nu ne considere nebuni,insa aici cred ca ne intelegem,ca nu ne judecam…voi ce parere aveti?

Ce proiectam asupra celorlalti nu acceptam in noi

Proiectia este un fenomen fascinant, despre care cei mai multi dintre noi nu am invatat la scoala. Este un transfer involuntar asupra altora al comportamentului nostru inconstient, astfel incat ni se pare ca aceste caracteristici exista cu adevarat in ceilalti oameni.

Cand suntem nelinistiti in privinta emotiilor noastre sau a unor parti de neacceptat din personalitatea noastra, noi atribuim aceste trasaturi obiectelor exterioare si altor oameni, din cauza unui mecanism de aparare. Anumite caracteristici imperfecte din alti oameni activeaza anumite aspecte din noi insine care cer sa li se dea atentie. Prin urmare, proiectam asupra altor oameni tot ceea ce nu ne asumam in ceea ce ne priveste.


http://www.damaideparte.ro/index.php/ce-proiectam-asupra-celorlalti-nu-acceptam-in-noi-insine/3206/

12 noiembrie 2010

Spuma de ras

La locul ei din baie,prafuita si amortita,troneaza spuma de ras.Din cand in cand ochii mei se opresc la ea,apoi o ocolesc intr-o zbatere muta…
In ultimul timp mintea ma intreaba:”Ce ai de gand?”,”Ce faci cu ea?”, “Cat o mai tii?” dupa care capul se scutura pentru a imprastia aceste ganduri …
Astazi mi-am rugat fetele sa ma ajute la curatenie.La un moment dat Ana imi aseaza in fata tacuta spuma de ras.Printr-un gest cu mana ma intreaba ce fac cu ea…
Idei invalmasite,sentimente confuze,panica,tacere…si cu durere in suflet dar fara sa-mi tresara nici un muschi al fetei am hotarat:”Astazi spuma de ras va parasi aceasta casa!”
Parca o alta particica dintr-o fiinta draga a plecat impreuna cu ea…aceeasi panica imi ramane in suflet”voi ramane fara nimic!”
Dar ma incurajez:”imi raman amintirile…”

9 noiembrie 2010

Poveste trista despre oameni

"Desi este doar inceputul lui Octombrie este frig si am aprins focul in semineul din sufragerie...Stau confortabil in fotoliul de piele si ma uit cu drag la Karinna, fetita mea de 3 ani care se joaca impreuna cu Hans: Hans este sotul meu si l-am cunoscut cand am plecat definitiv din Romania, in anul 2005, dupa ce am terminat facultatea de medicina de la Cluj...
Ne-am cunoscut aici, la Koln, la spitalul la care reusisem sa ma angajez si a fost dragoste la prima vedere... Ne-am casatorit apoi dupa vreo 2 ani, a venit si Karinna...
Traim bine si nu ne lipseste nimic...Locuim la periferia orasului dar locul este minunat, iar casuta noastra este asezata la marginea unei paduri de vis si chiar daca trebuie sa ne "chinuim" masinile in fiecare zi ca sa ajungem la spital, imi spun intr-una ca merita... Brigitte, bona Karinnei este punctuala ca o bavareza originala iar Karinna o indrageste tare mult...
Ma uit la frunzele care au inceput sa cada si apoi la calendarul de perete...Mai sunt 81 de zile pana la Craciun...Craciunul...stiu ca vom impodobi un brad superb pe care il vom aduce din padurea din spatele casei, ca sa nu-i fie frig si sa miroasa a sarbatoare in toata casa! si mai stiu ca ne vom vedea cu vecinii nostri, care atunci cand ne-am construit casa, ne-au ospatat aproape in fiecare seara...Veneam dupa turele de la spital, dadeam o fuga sa vedem cum avanseaza lucrarile si ne pomeneam cu ei in curte, luandu-ne pe sus, la ei la masa...Ma bucur in sinea mea ca se apropie Sarbatorile de iarna... Poate ma va vizita si sora mea Jeni care locuieste in Austria sau poate chiar cealalta sora, Maria, desi cred ca-i va fi cam greu sa vina tocmai din Canada, mai ales ca tocmai a nascut un baietel...Mi-e dor de ele si mai ales de mama, pe care Maria a luat-o cu ea, cand au plecat si ele definitiv din tara... Au vandut casa bunicii iar banii pe care i-au primit i-au impartit la 3 si am primit fiecare cateva sute de dolari. Mama a spus ca partea ei ne-o da noua... Asa-s mamele...
Ma gandesc sa-i cumpar Karinnei un pui de Setter Irlandez sau Caniche iar lui Hans paltonul acela pe care si-l doreste inca de anul trecut...Ba nu, am sa-i cumpar lui Hans, ceasul acela Patek Philipe la care s-a tot uitat cand am fost impreuna la bijutier ca sa imi repar lantisorul cu diamantele de care s-a agatat, cand am luat-o intr-o zi in brate, cu toata hotararea, Karinna...Greu, dar sper sa-mi vina vreo idee geniala pana la Craciun...
Zambesc de una singura, ca proasta si incerc sa-mi alung din minte orice umbra despre trecut...
Nu o sa uit insa niciodata Craciunul anului 1993. Aveam 13 ani, Maria, sora-mea, avea 16 ani, iar Jeni, cealalta sora, nu implinise inca 18 ani. Eram noi trei si mama. Tata murise de 5 ani in accident la mina.
Cu o luna inainte de Craciun pastorul nostru a anuntat o colecta speciala pentru cea mai saraca familie din Biserica. A cerut ca fiecare enorias sa economiseasca timp de o luna ceva bani ca sa dea acelei familii pe care fratii din comitet o vor considera cea mai saraca.
Ne-am gandit ce am putea face noi patru. Planul mamei a fost sa mancam timp de o luna de zile numai cartofi. Astfel puteam economisi 300.000 lei. De asemenea, daca vom sta cu becul stins seara de seara, mai puteam economisi 100.000 lei.
Eu cu Maria am facut curatenie la cativa bogati, iar Jeni a vandut ceva felicitari facute de ea. Seara pe intuneric, vorbeam si ne imaginam cum familia aceea se va bucura. Eram in Biserica, noi si inca 80 de membri, dintre care doar vreo doi se considerau mai germani decat erau... Noi ceilalti stiam ca suntem cetateni romani iar acum, la 4 ani de la caderea lui Ceausescu, unii dintre noi se descurcau binisor. Noi locuiam in casa bunicii, de care eram tare mandre desi nu avea decat doua camere dintre care pe una o transformam in bucatarie cand venea frigul. Mama a calculat ca se va strange inca de douazeci de ori atat cat avem noi, mai ales ca la slujba veneau si cei cu masini luxoase si plini de bani iar pastorul ne aducea aminte in fiecare duminica de colecta.
Cu o zi inainte de Craciun, am plecat cu Maria la magazin sa schimbam banii in bancnote nou-noute. Asa invataseram noi ca trebuie sa dam lui Dumnezeu.
Am venit acasa cu 800.000 lei. O bancnota de 500.000 lei si trei bancnote de 100.000 lei. Niciodata nu avusesem atatia bani. Nu ne pasa ca n-aveam haine de Craciun. Noi eram fericite. N-am putut dormi toata noaptea de nerabdare...
A doua zi, in ziua de Craciun, ploua cu galeata, iar noi n-aveam umbrela. Biserica era la 2 kilometri de casa, dar noua nu ne pasa cat de ude vom fi. Jeni avea gauri in pantofi si a pus niste hartie. Pe drum, hartia s-a udat, iar ea era leoarca la picioare. Am stat bucuroase in Biserica, desi am auzit cateva fete de la cor razand de rochiile noastre cele vechi. Dar mai auziseram asta si nu ne-a durut. Cu banii in mana, eram bogate. Cand s-a facut colecta, mama a pus bancnota de 500.000 lei, iar noi, fiecare, cate una de 100.000 lei.
Pe drum spre casa cantam de bucurie. La amiaza, mama ne-a facut o surpriza. Cumparase 10 oua pe care le fiersese si le-am mancat cu cartofi prajiti. Era ziua de Craciun si noi ne simteam asa de bine.
Dar pe la ora 15:00 a venit la noi pastorul. A chemat-o pe mama la usa . Cand a intrat mama in casa, era alba ca varul si tinea un plic in mana. Am intrebat-o ce este in plic si abia dupa jumatate de ora mama l-a deschis. in plic era o bancnota de 500.000 lei, trei bancnote de 100.000 lei si 40 de bancnote de 10.000 lei. in total 1.200.000 lei.
Nimeni n-a spus nimic, doar ne uitam la podea. Cu cateva minute mai inainte ne simteam ca niste milionare. Acum, cu plicul in mana, ne simteam ca niste copii teribil de saraci.
Noua ca si copii ne parea bine ca suntem bogati fata de altii, ca aveam cartofi. Apoi, stiam ca suntem bogati ca aveam o mama grozava si multi copii nu aveau mame defel. Ne bucuram ca eram trei surori in casa si atatea familii nu aveau copii. stiam ca nu avem multe lucruri pe care altii le aveau, dar niciodata nu ne-am gandit ca eram saraci; dar in acea zi de Craciun am aflat ca eram.
N-am mai fost niciodata ca inainte. Saptamana care a trecut apoi, n-a vorbit nimeni in casa noastra. N-am mai vrut sa mergem la Biserica de rusine, dar mama nu ne-a dat voie sa lipsim de la slujba...
Mama ne-a intrebat ce sa facem cu cei 1.200.000 lei, dar noi nu stiam ce fac saracii cu banii...
84 de oameni, 80 de concetateni de-ai nostri si noi, am strans 1.200.000 lei... din care 800.000 i-au dat cei mai saraci 4 oameni din Biserica... si atunci am stiut ca orice s-ar fi intamplat, trebuia sa plec din Romania..."


sursa:E-mail

6 noiembrie 2010

CUM POTI FACE FATA SUFERINTEI UNEI PIERDERI

’ Cind un parinte moare ,iti pierzi trecutul ;cind moare un copil,iti pierzi viitorul.’’


Acest subiect este unul ,as spune,tabu.Despre acest lucru nu ar trebui sa se scrie niciodata,insa,din pacate el exista si vom incerca sa gasim modalitati de a –l depasi.
Copiii nu ar trebui sa moara.Parintii se asteapta sa-si vada copiii crescind si maturizindu-se ;ei,parintii,spera sa-si lase urmasii in urma,acestia avind la rindul lor copii.Acesta ar fi un curs natural al evenimentelor,cercul vietii avind astfel un curs firesc.
Cind iti pierzi un copil,pierzi inocenta surisului sau,pierzi puritatea gindurilor si sentimentelor sale,pierzi speranta,visurile,asteptarile….
Se spune ca durerea unui parinte intr-o astfel de situatie,nu poate fi cuantificata.In acele momente , simte ca o parte esentiala a lui a murit,si ca acea parte,vitala si importanta a plecat pentru totdeauna.Aceasta stare nu este doar de o mare intensitate,dar dezorienteaza.Cel in cauza nu isi mai gaseste drumul,nu mai vede speranta ,are un sentiment acut ca viata s-a sfirsit.Acesti parinti,ce se confrunta cu o asemenea sfisiere a sufletului,ajung in fata unui paradox :pe de-o parte se lupta cu durerea,iar pe de alta cu sentimentul inerent ca trebuie sa-si continue viata .
Multi oameni trec in acele momente prin diverse stari : socul-este cel mai adesea primul raspuns la aflarea unei morti neasteptate.Este ca si cum ‘’ti-ar exploda inima’’,este ceva ce iti paralizeaza simturile,nu iti poti exprima durerea intr-o maniera vizibila(nu plingi,nu tipi,nu vorbesti).Acesta este,de fapt un mecanism de aparare al organismului ,normal ,si pot trece zile,saptamini ,chiar luni pina cind sa poti intelege ce s-a intimplat.Alte manifestari ale durerii sint :neincrederea,furia,supararea,goliciunea interioara,in anumite momente,chiar un sentiment de plutire.Acestea ,amalgamate,duc la o stare aproape de nebunie.
Unii parinti vor simti nevoia sa vorbeasca despre moartea copilului,iar si iar.Altii vor evita sa deschida acest subiect,si vor face’’o deviere ‘’a sentimentelor si emotiilor lor inspre viata profesionala ,muncind pina la epuizare,din nevoia de a uita ,ajungind pina la o extindere obsesiva.Cea mai mare dificultate intr-un cuplu ajuns in acest moment de cumpana,o poate reprezenta faptul ca unul ditre ei vrea sa vorbeasca,iar celalalt nu –l asculta,sau nu-si exprima sentimentele.Este des intilnit acest fenomen,atunci cind unul dintre parteneri are energie doar pentru propria durere si nu este disponibil la durerea celuilalt.
Un lucru important din punct de vedere psihologic este sa intelegi ca fiecare dintre noi avem moduri diferite de a reactiona,de a ne exprima emotiile,si de a respecta nevoia celuilalt de a suferi si de a gasi suport in felul sau.

Nu ezitati sa cereti ajutor in afara familiei,daca e necesar,mai ales daca simtiti ca a vorbi cu rudele sau prietenii nu este suficient pentru nevoia voastra.

De multe ori,parintii celui decedat cauta raspunsuri in alcool ,droguri,medicamente,ceea ce duce la o stare de amortire,dar se ajunge doar la depresie si la o singuratate profunda.
Vina legata de ce ar fi trebuit sa faca pentru a preveni tragedia este normala.Parintii considera de datoria lor in a-si proteja copiii,si,intrebari precum ‘’ce ar fi fost daca ?’’,’’de ce nu am fost eu in locul lui ?’’,sau’’daca as fi facut …. ?’’sint normale ,insa nu ar trebui sa duca la autoacuzare.Nu conteaza cit de irationale sint aceste ginduri,este de ajutor sa le scoti la suprafata,sa le imparti cu familia,si sa nu ii judeci pe oamenii aflati in aceeasi situatie.
Un alt lucru ce poate fi benefic este in a tine un jurnal dedicat celui plecat, in care sa-ti exprimi regretele,sa-ti iei la revedere,sa-i adresezi dorinte neimplinite,si sa-i spui lucruri care nu au fost spuse.Acesta poate fi un mod in care vinovatia si nevoia de a te blama se pot muta la un alt nivel de acceptare a faptului ca multe tragedii in viata nu pot fi prevazute sau prevenite.
Dupa ce realitatea cruda a mortii se instaleaza,apare o furie intensa asupra nedreptatii care ti s-a facut,o profunda angoasa cind realizezi ca pierderea este pentru totdeauna.Furia se indreapta asupra celor responsabili,sau asupra lui Dumnezeu ca nu a salvat copilul,sau asupra oricui si in orice moment.
In aceste momente ,a discuta cu oameni trecuti prin aceleasi evenimente ingrozitoare,si a intelege ca nu esti singur in durerea ta,te poate ajuta. O alta modalitate de a merge mai departe ,este in a gasi cai speciale de aducere aminte.Aceasta aducere aminte poate fi simpla,ca de exemplu prin includerea numelui copilului in conversatie,spunind istorioare despre el,facind un album special,ori adunind familia la o masa de comemorare .



Durerea fiecarei persoane este unica,diferita si individuala,doar a ei ;insa acest proces de ‘’vindecare’’,prin care familiile invata sa traiasca cu golul imens din suflet,poate fi asemanator.Recuperarea completa dupa o asemenea tragedie este un mit.Membrii familiei isi reiau viata,insa niciodata ‘’asa cum a fost’’.Unitatea familiei se schimba .Ei toti au nevoie de suport pe termen scurt si lung mai ales cind moartea copilului este neasteptata.Unii au nevoie de support in a face fata fricii ca ceva tragic se poate intimpla oricind si cu altcineva din familie.
Dupa un timp ,durerea se transforma intr-o suferinta profunda,facindu-i pe unii parinti sa-si schimbe total modul de viata(scriu carti despre tragedia lor ,isi continua studiile,si exista cazuri in care unul dintre parinti a ajuns avocat pentru a corecta nedreptatea legata de moartea copilului),care i-ar fi facut mindri pe copiii lor.Toate aceste lucruri pot fi constructive,reprezentind faptul ca ‘’ceva bun ‘’poate aprea dupa o pierdere.

Fiecare persoana trebuie sa caute o semnificatie a acestei pierderi pentru a putea da vietii un nou sens.Familia trebuie ,in diferite moduri,sa -si integreze pierderea in propriile lor vieti si sa reinvesteasca in dragoste,intelegere,comunicare,in munca,intr-un cuvint,in viata


Cristea Sorina

psih.sorinab@hotmail.com

5 noiembrie 2010

Trauma-implicatii psihologice

La fiecare 10 secunde,undeva in lume,cineva este implicat intr-un accident rutier,conform ultimelor statistici ale National Highway Traffic Safety Administration.Din fericire,nu toate accidentele sint fatale,insa oricit de minor ar fi, afecteaza atat structura bio-fizica a individului,cit si psihicul, Eul sau interior.
Afectarea psihica se refera aici,la anxietate pe termen lung,pina la frica sau fobie in a conduce sau a merge in autoturism .Este normal sa fii socat,speriat atunci cind viata ta sau a altor persoane este in pericol,sau cind se intimpla mai mult de atit!
Acest tip de eveniment,susceptibil de a declansa tulburari somatice si psihice se numeste TRAUMA.
Freud numeste TRAUMA-orice eveniment care perturba echilibrul afectiv al unei persoane si duce la aparitia mecanismelor de aparare.Cind perturbarea acestui echilibru dureaza mai mult de o luna se poate spune ca individul sufera de sindrom de stres posttraumatic.
Simptomele sindromului de stres posttraumatic sint:
-cosmaruri sau flash-back-uri ale traumei-individul are sentimentul ca accidentul se intimpla din nou.
-ocolirea locurilor sau lucrurilor care pot produce aducere aminte;
-existenta unei asa zise stari de “a fi paralizat” si lipsa interesului pentru anumite lucruri.
-tremuraturi;
-stare permanenta de nemultumire;
-insomnie;lipsa de concentrare.

Unii oameni se pot manifesta insa diferit prin stari depresive,sentimente de vinovatie sau de furie;iar la copiii manifestarea dupa trauma ,rezida in comportament de tip repetitiv.Aceste simptome pot apare la interval scurt dupa trauma(o luna),sau pot aparea si apoi sa dispara,si se pot manifesta luni la rind ,iar consecintele pot fi atit de grave incit sa afecteze atit viata personala cit si profesionala .
La inceput apare negarea in care nu poti constientiza pierderea,fie de persoane,de echilibru psiho-social,de integritate corporala,etc.Aceasta apare ca raspuns la socul initial in care viata este afectata in profunzimea ei .De cele mai multe ori,supravietuitorii ramin focalizati pe propria persoana o perioada lunga de timp.Apoi,pentru a stapini sentimentele de confuzie generate de intrebari precum”Cine sint eu?;De ce mi s-a intimplat tocmai mie?Ce se intimpla cu viata mea ?Voi putea face fata acestei noi vieti?”individul isi ascunde trairile.Si astfel,ascunzindu-si durerea de cei din jur ,se cufunda in depresie,in munca ,sau in alcool,droguri,etc.
Acceptarea realitatii depinde foarte mult de personalitatea fiecaruia si ,foarte important, de sustinerea celor din jur(familie,prieteni,societate).De asemenea si de intensitatea traumei si de cit de puternica a fost reactia individului in momentul evenimentului.

Bolile cu debut acut,asa cum pot fi definite accidentele auto,(care necesita spitalizare,in special),cresc teama de moarte in interiorul individului ,distrugind crezul acestuia de persoana indestructibila si evident,stapina pe propriul destin.
Daca boala are evolutie favorabila ,stresul si anxietatea se mai diminueaza la iesirea din spital; insa in cazul in care boala are o evolutie mai putin buna,stresul posttraumatic cu toate implicatiile sale persista.
Poate fi dureros sa vorbesti despre un eveniment traumatic,dar este important sa recunosti ca ai nevoie de ajutor,un ajutor pe care ti-l poate da cu atit mai mult un specialist.
Specialistul,psiholog in speta,se ocupa cu consilierea sau terapia prin vorbire.Aceasta este un prim pas in tratarea simptomelor posttraumatice.Prin crearea unei atmosfere de siguranta si deplina incredere,individul isi poate dezvalui trauma ,si ,de multe ori,simpla punere in cuvinte are un efect benefic.Prin vorbire ,pacientul este ajutat sa inteleaga si sa recapete control asupra propriei vieti;se reduce in acest mod anxietatea,tristetea ,insomnia,etc.
Tratamentul psihoterapeutic poate dura intre 3 si 6 luni,in unele cazuri putind fi mai indelungat.Este insa important sa inceapa cit mai devreme,pentru a avea sanse de succes reale.
Terapia traumei nu poate sterge cu buretele amintirile traite,insa ajuta pacientul la o mai buna gestionare a acestora, prin cresterea controlului si increderea in sine si scaderea simptomelor psihice,asa incit individul sa se poata bucura iar de viata.





Prezentare caz.
B.I, un tinar avocat de succes,”STILPUL FAMILIEI”-cum ii placea sa-si spuna,in virsta de 29 de ani,ajunge la spital in urma unui grav accident de circulatie,in care el este victima.In momentul in care mi s-a solicitat ajutorul de catre medic si familie,pacientul era internat in sectia de terapie intensive pentru un traumatism deschis cu amputatia membrului inf dr,in 1/3 superiora(amputatia piciorului la jumatatea coapsei).
Problema lui psihica in acel moment,erau cosmarurile si agitatia.Prima sedinta se incheie repede,pacientul fiind la 2 zile de la accident,si sub influenta tranchilizantelor.Un rol important in acest caz,l-a avut sotia,careia i-am recomandat sa fie acolo,cind pacientul se trezeste,pt ca sa-l faca sa se simta in siguranta,sa vada o figura care sa-i inspire incredere.Sedintele care au urmat s-au concentrat asupra identificarii simptomelor datorate traumei(anxietate,frica,teama de moarte),si pe reducerea intensitatii lor.Am continuat cu incurajarea comunicarii,constientizarea nevoilor,a limitelor,a valorilor;pe deblocarea resurselor personale si pe ancorarea in aceste resurse care sa-l faca sa-si vada viitorul.
Pacientul a ramas internat 2 luni ,in care am lucrat intens pe toata problematica traumei sale,pe cresterea maturitatii si adaptabilitatii la situatia data,si, in ultimele doua sedinte,am experimentat revenirea lui progresiva in familie,in societate.
Acum ,la un an si jumatate de la incident,B,I,are o proteza performanta,in locul piciorului lipsa,si o excelenta cariera de avocat , precum si o viata familiala normala.Si a redevenit STILPUL FAMILIEI.


Cristea Sorina Madalina
psih.sorinab@hotmail.com

3 noiembrie 2010

Cum sa trec peste...

Unii psihologi considera ca in cele mai multe cazuri pot fi descrise reactii specifice la un astfel de eveniment de viata, un fel de etape, a caror ordine si durata variaza in functie de fiecare persoana:
starea de soc, amorteala
dezorganizare, inabilitatea de a planifica rational viata
negarea
depresia
vina
anxietate, frica, teama de viitor
agresivitatea, revolta (orientata spre exterior, alte persoane, sau spre sine)
..si in fine, acceptarea, reorganizarea vietii..
E important sa stiti ca ceea ce traiti si simtiti acum nu este anormal sau aberant..este doar o etapa normala a unui proces natural de vindecare care se desfasoara in ritmul si in modul vostru personal.

Cred ca ar fi bine sa permiteti acestui proces sa continue, sa nu-l fortati sau sa-l grabiti, chiar daca exista poate si presiuni externe (serviciul, sau familia, prietenii) in acest sens. Sentimentele intense se cer exprimate, daca sunt blocate ele vor exploda in conditii nefavorabile si cu consecinte nedorite..ati putea sa va rezervati un moment al zilei in care sa va exprimati furia si celelalte sentimente, si sa incercati, sa explorati si alte modalitati de a face asta (in afara de a va face rau, sau de a face altcuiva rau)...puteti de exemplu sa rupeti hartii/ziare inutile, sa desenati, sa mazgaliti..sa plangeti.. pana obositi, sau doar pentru o ora...

Mai eficient ar fi sa apelati la un psihoterapeut, sa va ghideze in acest proces..

Puteti invata sa traiti si altfel cu durerea..lasati-o sa treaca prin dumneavoastra, si pe masura ce va trece va ramane mai mult loc liber pentru sentimentele si trairile placute, pozitive..

Alexandra Ghiran
psiholog

http://www.psihoterapie.net/intreaba-un-psiholog/2010/cum-sa-trec-peste-decesul-fetitei-mele.html

2 noiembrie 2010

Multumesc...

Astazi imi lipsesti suflet pereche,chiar daca imi zambesti de sus si ma imbratisezi…sau poate in infinitul unde te aflii nu iti mai amintesti de aceasta zi…oricum sunt convinsa ca sunteti alaturi de mine si va iubesc mult…
Acum stiu ca cel mai pretios cadou ar fi sa-mi fiti aproape,insa in lectia dura pe care am primit-o am invatat sa ma bucur de cei care sunt aici …multumesc pentru ca am fetele langa mine si pentru toate gandurile bune si pentru multele surprize pe care mi le-ati facut…Am fost surprinsa sa primesc mesaje de la personae necunoscute,cu suflet mare,care mi-au insorit ziua vesnic inorata…


La multi ani !! Draga mea lasa-ma sa trec "pragul " cu multa dragoste si sa-ti spun ca azi poti avea
o zi superba alaturi de cei dragi de pe pamant si-n ceruri !!Toti te inconjoara cu dragoste !!Poti oricand sa vb aici , eu te ascult , te imbratisez cu drag si chiar daca nu crezi , toti avem sau suntem foarte singuri la un moment dat , cu toate consolarile celorlalti la un moment dat ramanen fiecare singuri cu durerea , mai ales cand punem capul pe perna !Si asta e uneori de nesuportat , stiu ...dar trebuie sa invatam sa mergem mai departe , si mai ales sa fim siguri ca dincolo nu e sfarsitul , e inceputul unei vieti si mai frumoase decat aici pe pamant !!poate uneori te simti inutiala , fara rost mai ales acum cand sotul tau a pierit ...dar nu esti , trebuie sa-ti traiesti viata atata cata ti-a ramas pentru ca menirea ta !Poate vei ajuta candva pe cineva sa treaca peste o tragedie asemenatoare , poate ca peste un anumit timp va avea cineva nevoie de tine nu poti abandona !!Suntem aici pentru a evolua spiritual , dar locul nostru este ACASA , acolo sus , si ne vom intoarce intr-o zi cu totii , stiu sigur ca sotul si ingerul tau te asteapta cu dragoste , stiu sigur ca si acum sunt cu tine si iti spun La multi ani !!Dar mai stiu ca durerea si tristetea ta nu-i lasa sa ajunga la sufletul tau !!Draga mea sterge-ti lacrimile si daruieste-le scumpilor tai de dincolo un zambet si toata dragostea ta , ai sa vezi miracole !!!

Corina Silvia



Draga Marilena, iti urez din suflet "La multi ani !!!" si numai bine, DD si ingerasul tau scump sa-ti fie alaturi, cu siguranta a fost primul care ti-a urat azi si ti-a mangaiat obrajii

Ioana Grigore


LA MULTI ANI... cu sanatate pentru un suflet mare...SA TRAIESTI OM DEOSEBIT ...si-ti multumesc pentru ca intr-un moment greu al vietii mele mi ai dat din puterea ta sa pot merge mai departe....DUMNEZEU SA TE RASPLATESCA INZECIT...

cu stima CAMELIA LEONTE

1 noiembrie 2010

Ce metode folosim pentru depasirea doliului?

-folosirea simbolurilor: fotografii, scrisori – care sa evoce persoana pierduta si sa readuca; in prim plan amintirea momentelor placute;

-scrisul: scrisori pentru decedat in care se exprima ceea ce se simte – ca o incheiere a relatiei si o metoda de a exterioriza corect durerea coplesitoare;

-desenul: exprimarea grafica a sentimentelor, folosirea metaforelor.

http://www.psychologies.ro/Dosar-Psihologie/Cunoaste-te/Doliul-psihologic-1286958#Doliul_psihologic