30 noiembrie 2011

Gand mesager


O usa-s suflet se deschide
Si ies acum incet pe ea,
Din ale mintii reci firide
Povesti de-aici din lumea mea.

Si gandurile-n dans se-mbina
Si libere-s si fericite.
Spre cer in zbor ar vrea sa vina
Ca o cosita impletite.

Cu ele-n zbor purtand iubirea
Tot cautand pe cineva,
Sa-si implineasca acum menirea
Si dragoste in dar sa dea.

Un dar din inima de mama
Ce fiu-n brate ar vrea sa-si ia,
Caci pentru ea asta inseamna
Minunea de a-l revedea.

Dar pana va sosi momentul
Cu ochii-n sus privind la cer
Trimite astazi numai gandul
Pe credinciosul mesager.

29 noiembrie 2011

Astazi mai sunt doar ... o umbra care plange

Eu si plansul tau l-am plans
Si tot nu mi-a fost de-ajuns.
As muri si moartea ta
Mama daca daca as putea.

Cui ii pasa ca te trezesti dimineata cu teama unei noi zile ?... O noua zi pentru lume dar nu si pentru tine.... ca ai vrea sa-ti acoperi capul cu plapuma, sa nu ajunga pic de lumina la tine... sa dormi, si sa dormi, si sa dormi, atat ai vrea… doar ca sa nu simti... Sa nu simti tristetea care-ti guverneaza viata... sa nu iti simti sufletul care ar vrea si el sa fuga de tine... satul de lacrimi... Cui ii pasa ca traiesti o viata careia nu-i gasesti rost ?... Ca faci lucrurile pe care TREBUIE sa le faci, doar pentru ca nu poti sa faci altceva... ca atunci cand zambesti, zambetul e doar unul aparent.... ca atunci cand incerci sa-ti scrijelesti pe fata un zambet, inima iti plange... ca vorbesti cu oamenii dar esti, de fapt, la km departare de ei... ca te adancesti in munca, in mii de lucruri, doar, doar vei reusi sa uiti de tine... Dar cui sa-i pese ?... Cui sa-i pese ca nu esti omul puternic care se asteapta ceilalti sa fii ?... ca iti impui drumul pe care sa mergi, si-n clipa urmatoare te abati de la el... ca nu te ating stropii de ploaie dar nici nu te mangaie razele soarelui... ca trece fiecare zi fara sa simti nimic... nimic... decat amaraciune... un gol imens in suflet... o durere... fizica chiar... Cui ii pasa ca ti-e groaza de fiecare seara care vine ?... Seara, cand toate par mai greu de indurat... Si noaptea, noaptea, cand te coplesesc amintirile, dar mai ales, imposibilitatile viitorului... Noaptea, cu visele… care raman doar vise... Si-ai vrea doar ca noaptea sa fie una eterna, doar de frica viitoarei zile... cand trebuie sa o iei de la capat, iar si iar... Pana cand ?... Cui ii pasa ?... Si de ce i-ar pasa cuiva ?...
Acum as mai vrea doar sa scriu – urla in mine viata, trairile – toate clipele care se vor transpuse in cuvinte. Dar si cuvintele ma dor cumplit... Le simt cum se zbat in mine, cum ma ranesc tot pe dinauntru si durerea e una atat de fizica ca as vrea sa smulg din mine ceea ce imi face atat de mult rau… sau, macar, toate simturile sa-mi fie amortite, nimic sa nu mai ajunga la mine... Cu toate se obisnuieste omul ?.. Cu toate se invata ?.. Dar putem vreodata sa ne invatam cu nefericirea ?.. Azi plangem, ne zbatem, ne impotrivim nefericirii nevrand s-o lasam sa ne acapareze sufletul, maine ne luptam un pic mai putin decat azi, si tot asa… pana cand nefericirea ajunge sa faca parte intr-atat de mult din noi, incat o confundam cu normalitatea ? Si-ajungem sa spunem ca e bine asa cum e, cand, de fapt, e rau ca naiba ?.. Putem, resemnati, sa traim asa o viata intreaga, sa mergem mana in mana cu nefericirea pe fiecare drum ce ne e sortit ? E intrebarea la care mi-e tare teama sa raspund. Mi-e frica ca raspunsul pe care mi l-as putea da m-ar arunca intr-un hau si mai adanc decat cel in care ma aflu. Ca speranta unei zile in care sa ma trezesc cu sufletul usor, cu pofta de viata frematand in mine, cu ochii limpezi si zambetul pe buze – un zambet incarcat de bucuria existentei, s-ar pierde si ea... Si, fara urma aceea de licarire de la capatul tunelului, ce as mai putea sa fac ?.. Si-asa mi-as dori, de multe ori, sa ma intind pe jos, si sa nu mai trebuiasca sa ma ridic de acolo. Sa nu mai trebuiasca sa simt. Sa nu mai trebuiasca sa merg mai departe.. Ce ma face sa continui, totusi? Nici nu stiu… probabil nu vreau sa cred ca-i totul pierdut, ca nu mai exista nici o sansa… sansa la viata, adevarata viata, nu o simpla existenta... As vrea sa pot sa fac un pact cu viata si cu nefericirea asta cumplita care s-a lipit de mine si nu vrea nicicum sa-mi mai dea drumul... Prea o hranesc bine, stiu eu… Un pact… sa traiesc... Sa traiesc, sa fiu viu, sa simt, sa pot sa ma abandonez unei fericiri necenzurate, complete, fara temeri, fara indoieli, intrebari si nesigurante... Pur si simplu, fericire... Si sa dau pentru asta ani din viata. 5, 10, cati ar fi necesari, oricati as mai avea.. Sau, chiar sa mor… dar sa mor intr-un moment de fericire simpla, pura, neintinata de nici o pata... de nicio tradare... Dau nefericirea pe o moarte-n fericire. Sufletul meu sa zboare si zborul lui sa fie spre inaltimile acelea mult dorite, ale implinirii celor mai tainice ganduri si dorinte... Sa inchid ochii intr-o astfel de clipa de viata, intr-un astfel de vis… si realitatea sa nu mai existe. Sa fie… doar sfarsitul... Dar viata… viata nu face compromisuri. Nu accepta targuri. Negocieri. E asa cum e. Asa cum TREBUIE... Clipele de viata – portii de lumina, de-o orbitoare mult dorita lumina chiar, le am, le traiesc, ma rascolesc si-mi fac sa vibreze fiecare particica a fiintei. Ma inalta la stele, ma fac sa stralucesc ca ele, pe bolta unui Cer ce apartine celor mai intense sentimente… dar oricat de mult as vrea eu ca ceasornicele necrutatorului timp sa se defecteze toate in acele clipe, ca timpul sa se opreasca… nu se poate... Si, de-acolo, de sus, din inaltimile trairilor mele sufletesti, realitatea ma prinde si ma arunca crunt, mereu in aceeasi prapastie in care sunt prizonier… si evadez, iar si iar, fug de realitate gasindu-mi refugiul in bratele viselor implinite, pret de o clipa… o implinire intunecata mereu de umbra realitatii ce ma urmareste… si scapare nu exista, trebuie sa ma intorc mereu in aceeasi celula, mica, trista, dezolanta… a nefericirii... Zilele astea… un pact, totusi... Pactul interzicerilor... A limitelor care n-au voie sa fie depasite. Un pact al trairilor care n-au voie sa-si gaseasca implinirea. Un pact in care eu dau, de bunavoie dar cu sufletul facut tandari… Dau clipele de viata pentru… pentru ce ? Pentru liniste ?.. Pentru resemnare ?.. Dar TREBUIE ?… pentru ca asa imi impune viata ?...
Dar din pacate este totul o pacaleala, asa cum e toata viata uneori... Crezi ca poti s-o pacalesti si sa-i furi marunte clipe de placere… Joci cinstit mereu, si incerci, poate, uneori, sa mai joglezi un pic, crezand ca, poate, pe cai ocolite, obtii ceva mai mult… Si daca reusesti, si-ti traiesti clipa furata, crezi ca poti s-o faci din nou… Sa furi o alta clipa… si sa traiesti din crampeiele de fericire… Dar nu-ti reuseste la nesfarsit… cand crezi mai cu putere ca ai reusit s-o pacalesti, ca ai reusit sa-i rapesti o portie mai mare de bine… Ea, viata ta… iti arata ca de fapt, tu esti cel pacalit... Ca franturile tale de fericire nu sunt decat amare amagiri… si ca nu-ti da decat atat cat are ea chef sa-ti dea. Nu atat cat ti-ai dori tu... Sau cat ai putea tu trai. Si cat ai putea sa simti... O pacaleala amara, as vrea si azi sa fie totul... Sa fie o gluma faptul ca-mi simt sufletul farame… Mii de bucatele imprastiate in mine... Si amortit sunt, trup si suflet... O amorteala care ma ingheata... Azi, as vrea ca ratiunea sa-mi fie mai puternica decat sentimentele. Sa pot sa spun ” gata “! Si sufletul sa asculte de minte.. Sa pot sa nu mai iubesc... Sau, macar, sa nu mai simt. Nimic. Totul sa fie doar nepasare si indiferenta... Linistita, calma, indiferenta, fata de orice mi-ar putea atinge sufletul, si l-ar putea rani... Asa cum e acum... Crunt calcat in picioare. Lovit drept in fata... Cat ?… oare cat poate accepta un suflet sa fie calcat in picioare ? Cat de multe poate sa indure? cand ajunge la limita ? De cate ori poate sa moara si sa prinda iar viata ? Nu mai vreau ca maine sa o iau de la capat... nu mai vreau sa-mi zic, ca-n fiecare zi, ca trebuie sa lupt. As vrea sa depun armele... Sa accept ca sunt infrant. Fara drept la replica. Nu mai vreau sa simt. Chiar nu mai vreau... Dar stiu, stiu atat de limpede ca… iar si iar, voi relua acelasi joc, in care… doar eu sunt cel care pierde, inca o data, si inca o data… Dar pana cand ? Cand va fi ultimul pas ? Cand vine noaptea, cum sa pun capul pe perna stiind ca urmeaza o alta dimineata ? O dimineata ce-mi va aduce tocmai ce vreau sa uit ca exista… De ce nu se poate fara vise, fara iluzii ? De ce nu-i doar o pacaleala durerea pe care o simt ? Imi plang de mila ? Ma scufund in vasul cu amaraciune pentru ca sunt slab? Pentru ca e mai usor sa ma complac intr-o stare lamentabila decat… Decat sa fac ce ? Sa schimb ceva? S-o iau pe alt drum ? Poate… dar azi nu imi mai pasa... Si de-ar fi o lume-ntreaga aratandu-ma cu degetul, criticandu-ma… Eu tot asa as face… asa cum simt... Si simt acum ca as vrea sa plang... Sa spele lacrimile tristetea si furia din mine... Dar imi sunt ochii seci, mi-e sufletul secat de lacrimi. Nici ele nu mi-au ramas… De fapt, ce mi-a mai ramas ?...Doar… o amara pacaleala.
E singurul sentiment care ma incearca acum... inafara de zbucium, lacrimi de disperare, de deznadejde, de sfarsit de lume, de dimineti fara fior de viata, de tristete inabusitoare... Imi curge sufletul prin cuvinte... cu o lupta pe care m-am incrancenat sa o duc... de a tacea... de a inchide in mine fiecare adiere de sentiment... E prea tarziu, pentru mine... E trist dar stiu... Si plang, dar nu cersesc... De acceptat, probabil, nu voi putea accepta niciodata. Sunt un om intreg doar aparent. Da, am doua maini, doua picioare, am urechi, ochi, gura, nas, vad, vorbesc, aud, merg, socializez, traiesc, gandesc, respir... Dar sunt un om intreg doar pe dinafara. Tot ce am pe dinauntru e putred, e degradat dezintegrat... Sunt bucati din suflet ce-mi lipsesc cu desavarsire si nu e chip sa le regasesc vreodata. Sunt perfect constient de asta... Da, stiu bine ca invatam sa traim cu nefericirile, cu deziluziile noastre. Stiu bine ca avem capacitatea de a ne ridica de jos si de a merge mai departe, mereu mai departe pe drumul vietii noastre, ca stim bine sa ne prefacem ca e bine chiar cand nu e, doar de dragul unei vieti… satisfacatoare... Ne multumim cu ceea ce se poate sa primim, chiar daca sunt doar faramituri care nici nu se apropie macar de ceea ce ne-am dori sa fie. Nu, sa nu imi spuna nimeni ca depinde doar de noi sa luptam pentru a schimba situatia – uneori toata determinarea, toata hotararea si toate dorintele din lume nu ajung... Fericirea, pentru ca ne zbatem clipa de clipa, de care ne amagim ca avem parte, fericirea pe care, poate, nici nu putem sa o recunoastem… stiu acum bine ca, pentru mine, nu mai e cale care sa ma duca la ea. Si stiu tocmai pentru ca am intrezarit-o, tocmai pentru ca o cunosc, pentru ca pot sa o identific, sa o diferentiez dintre toate celelalte care alcatuiesc viata... Sunt clipe, neasteptate, cand viata iti arata o cale, una total diferita de celelalte, care te duce la ceva aparte, intr-un loc in care iti dai seama ca e esenta vietii. Ti se cere curajul de a merge pe acel drum, inconstienta si sensibilitatea de-a intelege… Poate n-am avut destul curaj, poate n-am fost destul de hotarat, poate, cine stie… insa stiu acum ca degeaba ma zbat sa scap de ceva ce simt si simt cu toata fiinta mea... Parca, cu cat ma impotrivesc mai mult, cu atat vin toate mai navalnic peste mine... Simt, da... Si-n acelasi timp stiu... Stiu ca e prea tarziu... Prea tarziu sa mai sper. Si, totodata, prea tarziu sa mai cred ca ceea ce simt o sa dispara. N-are cum... Face parte din mine... Nu, sa nu imi spuna nimeni ca trebuie sa am rabdare, ca timpul le rezolva pe toate, ca vine, cu vremea... vindecarea, ca sufletul invata iar sa traiasca, sa iubeasca iar – pentru asta ar trebui, cred, sa se nasca din nou – si ca, nu se stie cand, fericirea va bate la usa mea... Ca nu e niciodata prea tarziu. Nu. Nu-mi spuneti ca trebuie sa-mi gasesc implinirea bucurandu-ma de lucrurile marunte pe care viata se indura sa mi le ofere, nu-mi spuneti ca fericirea poate fi inlocuita cu diferite surogate, ca e bine sa ne mintim ca ne e bine hranindu-ne cu resturi de viata atunci cand stim foarte bine ca ne lipseste ceea ce poate face din banalitatea existentei noastre ceva extraordinar... Nu. Azi prefer sa fiu constient de ceea ce ma doare, de ceea ce ma atarna, azi prefer sa recunosc, fata de mine macar, ca sunt un om nefericit si sunt asa nu pentru ca n-as avea taria sa imi vad de viata – pentru ca asta fac de fapt, – ci pentru ca sunt constient – si sentimentul asta de constienta e ceea ce ucide... ca e in zadar... Orice... Azi prefer sa traiesc acceptand ca sunt asa cum sunt... Un om cu sufletul ciuntit... Cu un dor ce se zbate cumplit, intruna in mine... Cu o durere care ma sfasie pe dinauntru... Cu o iubire ce nu poate sa moara... Asta sunt. Azi, doar azi, ma accept asa cum sunt... Si merg mai departe.........

Mirel Serban


http://sufletdefemeie.wordpress.com/2010/01/25/cui-ii-pasa/

28 noiembrie 2011

Daruiesc ce imi este de prisos

Suntem in Postul Craciunului, perioada in care fiecare dintre noi ne pregatim si casele de sarbatoare. De multe ori in astfel de imprejurari gasim lucruri pe care nu le mai folosim, obiecte de imbracaminte care ne-au ramas mici sau carti pe care le avem in dublu exemplar. Pentru ca sunt inca in stare buna, nu au ce cauta la gunoi dar nici nu stim cui i s-ar potrivi. Ma gandesc ca s-ar potrivi foarte bine acestei rubrici, unde daca lasati un comentariu si anuntati ce va prisoseste, lucrurile voastre isi vor gasi cu usurinta un nou posesor. Tot ce trebuie sa facesti este sa dati cat mai multe amanunte despre obiect (eventual si o fotografie pe blogurile voastre), sa lasati o adresa de contact (email, blog sau telefon) astfel incat cel care doreste obiectul sa va poata contacta. Va rog ca dupa ce nu mai aveti obiectul respectiv sa ne anuntati.


http://adriana-dardindar.blogspot.com/2011/11/daruiesc-ce-imi-este-de-prisos.html

Nu ştim cum o să fie clipa-aceea…


Nu ştim cu o să fie clipa-aceea…
Vor trece peste lume crunte roţi
ca tunetul cu greii lui saboţi
sau poate-o arde-n cer Casiopeea
şi umbre dulci, tiptil ca nişte hoţi,
şi-or furişa în taine-albastre cheia…
Nu ştim cum o să fie clipa-aceea,
dar vom pleca pe rând toţi, toţi.
Nu ştim cum va fi clipa. Poate unii
s-or agăţa de prag cu braţ flămând,
alţii vor vrea să plece mai curând;
unii-n genunchi, iar alţii ca gorunii,
înalţi şi drepţi sub fulger sângerând,
dar beţi de ţuica tare a furtunii.
Nu ştim cum va fi clipa pentru unii,
dar vom pleca pe rând, pe rând…
Şi de-om pleca şi cei ce n-or s-adune
pe tâmple nici un spin aurifer,
şi cei ce-am strâns din lupte şi din fier
o zdreanţă sfântă ca o rugăciune,
cu toţi vom şti la porţile de ger
că-n lăcrimarea clipei care-apune
palpită veşnicii care nu pier…
Toţi vom pleca, dar nimeni nu va spune
că nu-şi avu în lut un strop de cer.
Şi toţi vom duce-n noi câte-o minune.

Radu Gyr

27 noiembrie 2011

26 noiembrie 2011

Sterian a plecat catre cer...


Acum cateva minute Sterian ,tatal lui Corina a plecat pe drumul catre cer.Cu multa durere in suflet trebuie sa va dau acum aceasta veste…
Suntem alaturi de Corina si familia ei in aceste dureroase momente in gand si rugaciune…Sa ne rugam pentru sufletul celui plecat si pentru linistea celor ramasi…Sa aprindem o candela…Si noi suntem in doliu…
Dumnezeu sa il ierte pe STERIAN!

Singura

Sunt singura-n parc
Ma plimb pe alei.
Covoare de frunze cazute imbrac
In mantii de galben duios pasii mei.

Si crengi dezgolite
Spre mine se-ntind.
Cu a lor noduri frumos impletite
In pletele-mi lungi duios mangaind.

Pasii ii inabus in covorul de frunze,
Iar haina la piept mai aproape o strang.
Si caut cu ochii la statui ursuze
Intepenite pe alei care plang.

Un zambet apare fugar pe buze
La gandul ca ele vor a il vedea.
Sunt amintirea femeii ursuze
Ce trece printre ele cu o durere grea.

Pasii ma poarta pe alei pustii
Si vantul incepe a concerta,
Te caut cu ochii si-as vrea sa vii,
Ca mana in mana sa putem visa.

25 noiembrie 2011

Mi-e dor de tine, mamă

Sub stele trece apa
Cu lacrima de-o samă,
Mi-e dor de-a ta privire,
Mi-e dor de tine, mamă.

Măicuţa mea: grădină
Cu flori, cu nuci şi mere,
A ochilor lumină,
Văzduhul gurii mele!

Măicuţo, tu: vecie,
Nemuritoare carte
De dor şi omenie
Şi cîntec fără moarte!

Vînt hulpav pom cuprinde
Şi frunza o destramă.
Mi-e dor de-a tale braţe,
Mi-e dor de tine, mamă.

Tot cască leul iernii
Cu vifore în coamă.
Mi-e dor de vorba-ţi caldă,
Mi-e dor de tine, mamă.

O stea mi-atinge faţa
Ori poate-a ta năframă.
Sunt alb, bătrîn aproape,
Mi-e dor de tine, mamă.


Grigore Vieru

24 noiembrie 2011

Maria Handmade

Daca acum cateva zile va aratam fotografii cu inelele floare facute de noi astazi va anunt ca acea casuta a lor este gata…un nou blog le gazduieste de acum “Maria Handmade”…veti putea vedea acolo toate creatiile noastre .
Dimineata ,printre aroma de cafea sa va delectati ochii cu noile pete de culoare.Sper sa va aduca putina bucurie in suflet si sa va incalzeasca privirea.
Va asteptam sa ne treceti pragul !



http://marishandmade.blogspot.com/

Labirintul sufletului meu

Alerg prin labirintul sufletului meu
Tot cautand iesirea spre-a te putea vedea
In fata-s multe usi ce le deschid cu greu
Insa nu e niciuna ce da in lumea ta.

Si caut disperata al sufletului hard
Pe care sunt stocate cu grija amintiri.
Incerc sa ma apropii ,dar ele acum ma ard,
Durerea mi se vede in priviri.

Si deznadejdea sufletu-mi apasa,
Ce-a mai ramas nevatamat de foc.
Privesc cenusa de la partea arsa,
Ce imi arata ca nu e doar un joc.

In minte-atunci mai caut o portita
Poate imi da o amintire ea.
Si se deschide cu a sa cheita
O usa care da in lumea ta.

23 noiembrie 2011

Intalniri pentru oameni singuri

"Experienta prin care am trecut chiar daca a fost si este f grea ,m-a invatat multe si acum cand am devenit mai puternica deseori ma gandeam la persoanele care sunt si vor fi in situatia mea si ar avea nevoie de un sprijin moral,sa simta ca nu sunt singure ca apartin undeva ,chiar ma gandeam ce bine ar fi sa existe o asociatie a oamenilor singuri ,asa cum exista in America si alte tari-in principal sunt sustinute de catre biserica- (in Cluj eu stiu doar de asociatiile pt.pensionari sau persoane cu hadicap )care organizeaza tot felul de evenimente impreuna(excursii,plimbari,zile de nastere,revelioane etc..)asta binenteles dupa ce au trecut se socul emotional si au reusit sa accepte pierderea suferita si la un moment dat ar vrea sa suca o viata normala si efectiv nu au cum ! Societatea nu ii ajuta cu nimic,ba dimpotriva ca si persoana singura nu mai prea esti invitat nicaieri(nici tu nu te-ai smti prea bine poate intr-un loc unde toti sunt cu sotii/sotiile etc.. )nu mai poti merge in concediu ,la teatru decat singur si putini o fac…Eu cred ca aceasta este principala problema de care m-am lovit dupa ce as fi dorit sa revin ''la viata'' am avut insa puterea sa ma incriu la un studio sa fac sport ,am revenit la vechea mea pasiune baletul pe care il practic de cateva ori pe saptamana si am adoptat doua pisicute pe care le ador ,toate acestea m-au ajutat enorm ,dar poate nu toata lumea are posibilitatea sau puterea sa faca aceste lucruri si vor continua sa de adanceasca in singuratea lor izolandu-se ,poate nu toti au parinti in viata,frati/surori la care sa mai poata merge,de aceea cred ca aceste persoane ar trebui sa simta ca apartin undeva ca su cu cine sa iasa poate la o plimbare duminica si au cu cine schimba o vorba atunci cand simt nevoia.Eu as putea ajuta part time in sprijinirea unui astfel de proiect .La noi deabia a aparut primul blog care sprijina persoanele indoliate ,chiar daca doar virtual in prima perioada e binevenit,la inceput nici nu iti doresti sa iesi in lume-nu ai puterea-simti nevoia sa te izolezi,alte variante ar ramane psihologul sau mersul la biserica,toate aceste lucruri sunt si ele binevenite mai ales la inceput dar cu timpul este nevoie de mai mult pentru ca nici psihologul sau preotul nu va sta cu tine de sarbatori de exemplu,iar tu te vei simti tot singur .Sunt sigura ca exista multe persoane singure indiferent daca si-au pierdut partenerul de viata,poate au fost parasite/divortate sau pur si simplu nu si-au gasit sufletul pereche si poate au timp si le-ar face placere sa ajute poate s-ar lega prietenii,unii s-ar putea ajuta reciproc etc.

Ideea mea ar fi crearea unei astfel de comunitati unde fiecare sa incerce sa se regaseasca si sa poata merge mai departe mai usor .pentru ca omul este o fiinta sociala care nu este facut sa traiasca singur,indiferent de situatie."



Voi ce credeti? Cine este cel mai in masura sa adune oamenii singuri si sa faciliteze comunicarea si crearea de legaturi intre ei?


http://www.existaviatadupadoliu.ro/forum/?vasthtmlaction=viewtopic&t=132.0

Papusarul

Viata este papusarul
Ce ne tine sus de sfori.
Si ne conduce cu harul
Dobandit cu mari valori.

Iara noi ,marionete,
Ne miscam in a lui sfori,
Tot lasandu-ne purtate
Ne miram azi de urmari.

Nu putem a ne desprinde,
Liberi noi a ne misca,
Vesnic atarnand de grinda
Mereu ne vom balansa.

Multumită cu rasplata
Ce-o primim pentru efort,
Suntem incantati de fapta
Ca-n aplauze sta tot.

Balansati in sfoara vietii
Zambitori noi vom juca.
Pan’ s-o rupe-n fata sortii
Ata, si noi vom cadea.

22 noiembrie 2011

21 noiembrie 2011

Flori pentru voi...






Desi voi aveti flori de gheata pe la ferestre,eu va trimit astazi flori care sa va infrumuseteze ziua…flori facute de noi cu mult drag…La indemnul lui ereena,profesoara noastra in ale margelitului ne-am apucat sa invatam cum sa realizam asa ceva…Alaturi de mine la manuitul clestilor sunt Cristina si Ana…mult mai indemanatice!

20 noiembrie 2011

Sunt

Sunt o lacrima ascunsa-ntr-e gene
Transformata-ntr-un fulg pe obraji
Si ascunsa de inimi ce-mi cere
Stralucire, in loc de miraj…

Sunt o frunza nascuta-n copacul
Plin de flori intr-un magic trecut,
Ce-nspre iarna si-a pierdut caimacul
Si-a cazut doborata de vant.

Sunt o floare ce cu drag isi desface
Rand pe rand frumusetea-n petale.
E iubita pana se coace
Fructul si cade a jale.

Sunt o stea care straluceste
In inaltul ,maret univers…
Dar in fata soarelui paleste
Si grabita se inclina din mers…

Sunt tristetea din ochii lumii
Ce-si doreste ascunsa sa stea,
Dand glas intelepciunii
Pe-o raza va pleca…

19 noiembrie 2011

18 noiembrie 2011

Masca

Unii se nasc sa se prefaca
Pe toti din jur ii pacalesc.
Si chiar de-i mint acum,ce daca?
Cu vorbe dulci ii incalzesc.

Si sunt iubiti atunci cand poarta
Pe fata lor frumoase masti.
Caci pana ajungi sa vezi in suflet
La fata lor atent privesti.

Dar vine-o zi cand rautatea
Sa iasa-n fata-si va dori,
Pe loc atunci plesni-va masca
Doar adevar se va zari.

Caci daca tu dai doar iubire
Universul iti e dator.
Si cu a sa dorire
Te rasplateste-n viitor.

Si cei ce vad vor regreta
Ca n-au stiut sa pretuiasca,
Ce tu ai incercat sa dai
Fara a purta vreo masca.

14 noiembrie 2011

Casa pustie

Azi casa iti pare pustie
Tacerea a pus stapanire in ea.
Senzatia este stranie
Si te invaluie cu mantia sa.

Pe-a tale buze apare al meu nume,
Ma strigi si astepti sa-ti raspund.
Iubito,sunt chiar langa tine,
Raspund cu drag la tine in gand.

In brate strangi o fotografie
In care al meu chip ,sa-ti zambeasca ar vrea.
Cat mi-as dori ca-ntr-e noi sa nu fie
O rama,spre-a ne separa…

Te rog nu mai plange, sunt langa tine!
Duios peste plete acum te mangai,
Stiu ca ma simti,uita-te bine
Si linistita ramai!

13 noiembrie 2011

12 noiembrie 2011

Petale de suflet

Pe aripi de vant purtate spre cer
In zbor lin,plutesc acum ganduri.
Albe petale de suflet stingher
Ce-si lasa tristetea ascunsa-ntr-e randuri.

Albe,fragile,ca fulgii de nea
Stinghere pasesc catre tine.
Sunt decojite din inima mea
Ce ferecata tristetea si-o tine.

In zbor tu culegi mici petale
Cu dibacie incerci sa le-mbini
Din ele sa faci o floare
Cu gingasie sa le combini.

E floarea inimii mele
Cu dragoste vrei s-o pansezi,
Cu tine alaturi de stele
Mereu sa o pastrezi.

Si asa se-ntalnesc printre astre
Jumatati ratacite candva.
Pe taramurile albastre
Sperand ca se vor revedea.

Pana atunci ,fiecare in suflet,
Isi poarta povara-i grea,
Visand la ziua in care
Un intreg,fericiti vor forma.

11 noiembrie 2011

Dor de voi


Cu sufletul pustiit si lacrimi amare, dar cu zambetul ce-am invatat a il purta pe buze… vreau sa fii mandru de mine astazi…cand oricat de mult ma doare realizez ca sunt neputincioasa,nu pot face nimic sa te aduc inapoi,sa te vad macar pentru o clipa…
Mi-e dor de voi amandoi,de rasul si galagia voastra,de optimismul vostru,de acele cuvinte cu care ma linisteai de fiecare data”totul va fi bine!”
Mi le repet acum in clipele cele mai grele,ca un ecou al vocii tale,chiar daca mie nu imi iese…
Dumnezeu sa va dea tot ce va este de folos si sa va tina impreuna cu ingerii Lui,undeva intr-un coltisor plin de verdeata,acolo unde durerea si intristarea noastra nu va mai ajung…si totul va fi bine!

Zbor lin Madalin si Ecaterina!
Dumnezeu sa te odihneasca in pace Stefan!

Mămica

Mai stai, mămica mea, măcar o vară,
Eu sunt atât de mic şi mi-e atâta frică,
Iar, fără tine, rău o să mă doară,
Şi lumea mea va deveni atăt de mică...

Mai stai, ne vom juca de-a viaţa,
Iar eu voi fi inima ta,
Şi nici un muritor din lumea asta,
Nu va-ndrazni să mi te ia...

Priveşte, mamă, lacrimile mele,
E mult de când tot cad, aşa,
Era târziu, şi tu, privind la stele,
Rugai pe cineva, să aibă grija mea...

De-atunci nu mai zâmbesc,
Şi nu mai pot nici să mă joc,
Mămico, eu doar pe tine te iubesc,
Tu nu mă mai iubeşti deloc ?

Sunt doar al tău, din tălpi până în sânge,
Şi ştiu că m-ai dorit ca pe un zeu,
Acum, o lacrimă mă frânge,
Tu nu mai vrei să fii mămica mea ?

Mai stai, mămico, măcar o vară,
Mă voi lipi de pieptul tău,
Voi sta aşa, în fiecare seară,
Să-l îmbunez pe Dumnezeu...

Rămâi aicea, lângă mine,
Voi fi mereu inima ta,
Iar tu, mămica cea mai bună din lume,
Vei fi în veci lumina mea !

ŞERBAN Mirel Cosmin

10 noiembrie 2011

La multi ani,Andreea!

Eternitate

ZAMBESTE, O SA IASA SOARE!

Atunci cand viata iti aduce-n cale
Cu-n zambet larg in fata un necaz,
Sau poate o mica incercare
Pentru-a avea de ce mai face haz,
Amuza-te si tu de gluma-i buna
Si tot zambind incearca sa-i faci fata.
Nu o lasa razand sa te rapuna,
Sa vada ca te-a prins in a ei plasa.

Tu te-ai nascut aici cu o menire,
Scenariul ti-a fost scris in univers.
Si fara a ii da citire
Iti traiesti rolul fara inteles.

Si cand pe fata o lacrima-ti apare
Umbrindu-ti fericirea ta,
Sa-ti amintesti ca o sa iasa soare
Cu siguranta si pe strada ta.

Cand voi zbura

9 noiembrie 2011

Ce anume putem face noi pentru cei raposati

Oricare dintre cei care vor sa-si manifeste iubirea pentru cei raposati si sa le fie de un real folos, cel mai bine isi pot implini dorinta rugandu-se pentru ei, mai cu seama pomenindu-i la Sfanta Liturghie, atunci cand miridele scoase pentru vii si pentru adormiti sunt lasate sa cada in Sangele Domnului, iar preotul se roaga: „Curateste, Doamne, pacatele celor ce s-au pomenit acum, prin Preascump Sangele Tau, pentru rugaciunile tuturor sfintilor Tai“.

Nu putem face nimic mai bun sau mai de pret pentru raposati decat sa ne rugam, pomenindu-i cu prinoase la Sfanta Liturghie, in vesnica nevoie sunt ei de sprijin prin rugaciune, si mai cu seama in vremea celor patruzeci de zile, cand sufletul o porneste pe calea spre salasurile de veci. Trupul nu mai simte nimic atunci: nu-i mai vede pe cei dragi adunati in jurul lui, nu mai simte mireasma florilor, nu mai aude cantarile de inmormantare. Dar sufletul simte rugaciunile rostite pentru el, este multumitor celor care le savarsesc si, duhovniceste, le este apropiat acestora.

O, rude si prieteni ai celui raposat! Faceti pentru el ceea ce-i este de trebuinta si va sta tuturor in putere! Nu va cheltuiti banii cu impodobirea pe dinafara a sicriului si a mormantului, ci cheltuiti-i spre ajutorarea celor aflati in nevoi, intru pomenirea celui drag, care a raposat, cheltuiti-i cu lucrarea Bisericii, care se poate ingriji de sufletul lui. Toti avem de urmat aceeasi cale: si noi vom avea trebuinta, odata, sa fim pomeniti in rugaciuni! Sa fim deci noi insine milostivi cu cel raposat.


http://www.razbointrucuvant.ro/2007/09/01/cuv-seraphim-rose-ce-putem-face-pentru-cei-raposati/

Fulgii de nea



melodia:Craig Armstrong- wake up in new york

Mamă şi fiu

Între mamă şi fiu, nepotrivirea-i totală, ingrată,
mai ales dacă-i unic feciorul şi-adult,
el e ultimul bărbat pe care ea ar vrea să-l dea gata,
cu eleganţa, cu farmecul ei de demult.

Când mama, uşor, pe marginea patului meu se lasă,
după ce şi-a scos din picioare şoşonii ei uzi,
din tristele-i buze, aud intrebarea cumplit de duioasa:
"Ce-i cu tine, băiatul meu? De ce nu m-auzi?"

Dar nici duioşia asta nu stoarce răspunsu-aşteptat,
până când, ca dintr-o prăpastie mă extrag, încă viu,
bolborosind: "Toate-s în regulă... şi-apropo, arăţi minunat!"
Ah, mincinoasele legi ale jocului dintre mamă şi fiu.

Oare chiar nimic n-am de spus mamei, cu toate că ea,
pentru mine, ca sclavii, spinarea prin vreme şi-a frânt?...
Mă ascund în clişee: "Hai calmează-te! Ce va fi, vom vedea!"
Ar fi multe de spus, dar mi-e milă de ea. Nu mai scot un cuvânt.

Între noi, e un hotar invizibil de lacrimi, hotar
al înstrăinării de sine, de ceilalţi - nu-l putem traversa.
Mi-e imposibil să trec pe umerii mamei prea lungu-mi calvar,
când chiar şi pe umerii mei abia dacă-l mai pot îndura.

Incerţi pot fi doar taţii, dar mama - totdeauna adevărată,
nimeni în lume n-ar putea-nlocui chipul ei grijuliu.
Mama, venind doar în vizita strict măsurată,
iată crima nevinovată a nemilosului fiu!

Peste ani, cu căinţă târzie venim
la moviliţele lor de pământ invadat de verdeaţă,
şi-atunci le povestim mamelor noastre, le povestim
toate câte n-am putut să le spunem în viaţă.


--
poezie de  din Mierea târzie (2006)

8 noiembrie 2011

Pentru Mihaela-Sorana


Un dar primit de la Steliana ,Nuti si Cristina pentru care multumim din suflet!
Spun si eu din inima "La multi ani !" tuturor celor care poarta numele Sf.Mihail si Gavril

Mutilata pe viata

7 noiembrie 2011

Nu va mai fi niciodata cu adevarat Craciun....

E luni, 20 decembrie 2010, un sentiment aparte imi inunda sufletul, iubesc sarbatorile de iarna, zapada, mirosul de brad, bucuria reunirii familiei, cadourile, povestile cu Mos Craciun. Sunt la serviciu si stau ca pe ghimpi, mai sunt 3 zile si plec acasa, ma framanta insa cadourile ce sunt inca in numar incomplet, ma gandesc ce ar mai trebui cumparat si imi planific timpul. Trec usor de la o stare la alta, parca nu mai am rabdare, acum zambesc, dar parca ceva ma apasa, un greu inexplicabil, inima bate puternic, oftez. E 17:00, telefonul suna si timpul se opreste in loc, bucuria se sparge intr-o mie de bucati precum geamul imens al unei vitrine, se sparge cu zgomot, incep sa tremur si sa tip "NUUUU, nu poate fi adevarat". Incerc sa ma ridic, dar sufletul nu vrea, e prabusit la pamant, refuza sa ma asculte,toata fiinta mea imi e straina, ma cert cu mine sa ne mobilizam. O viata s-a frant mult prea devreme, s-au frant si visele, bucuriile, planurile
noastre. Lacrimile ma inunda complet, nu stiu sa inot si sa ies la mal, am nevoie de ajutor, durerea imi amorteste sufletul, suflet ce sangereaza... Ecoul vocii mamei, tipatul de disperare, tremurul din ea imi suna in minte, in mintea goala. EL, omul sufletului meu, cel ce m-a crescut, cel ce m-a indrumat, m-a incurajat, m-a sfatuit, m-a sustinut, m-a ajutat, el, dragul meu tata pleaca spre vesnicie, subit, neanuntat, fara macar sa realizeze ce se intampla. Drumul lui aici pe pamant s-a incheiat, dar el sigur nu si-a dorit asta, Doamne de ce nu l-ai intrebat inainte?? A iubit viata mai mult decat stiu cei mai multi sa o faca, a pretuit viata si a stiut sa se bucure de orice lucru, de orice minut, a stiut sa aduca zambetul pe buzele tuturor, a stiut sa ne inveseleasa si sa ne sustina chiar daca greutatile ne doborau, a umplut casa prin felul lui de a fi, dar a luat totul cu el...
Au trecut minute multe, ore dureroase pana ne-am reintalnit zdrobiti si ingenunchiati in fata unui om minunat, senin chiar si in ultimul ceas. Nu mai simteam frigul, nu mai vedeam in jurul meu, nu mai cunoasteam decat panica, irealul, teama, frica. Vedeam in ochii mamei sfarsitul, neputinta, disperarea...De ce Doamne? De ce acum, de ce noua, de ce el? Nu era momentul...dar cine suntem noi sa hotaram cand, unde si cum sa plecam? Daca am sti momentul, am sti sa pretuim mai mult parintii, fratii, copii, prietenii, oamenii, animalele, natura ,soarele, vantul, ploaia, orele, minutele, secundele, dar viata e doar o provocare, ne uimeste mereu, de multe ori in bine si cand ne asteptam mai putin ne ingenuncheaza.
Motivul plecarii a stat multe luni sub semnul intrebarii, al framantarii, al cautarii, scenarii peste scenarii, dar nici pana acum nu am primit un raspuns concret, o explicatie logica, o alinare a sufletului, dar m-am rugat sa nu fi simtit durerea, panica, sufocarea, m-am rugat doar sa isi fi dat seama ca ajuns in alta parte, acolo unde orice lucru este posibil. Stop cardio respirator = verdict medic ambulanta ,ambulanta ce a facut 20 min pentru 10 km de drum european pana la masina ce statea rezemata de un gard, inauntrul careia un om visa sa traiasca...sa mai speram la viata ? Ne-au lasat in ceata, motivul, cauza nu exista pentru ei, ei pun doar etichete "un alt deces" ca multe altele.
Mi-e dor de zambetul lui, mi-e dor de pofta lui de viata, mi-e dor de zilele nesfarsite in care mergea la pescuit, mi-e dor de excursiile ce le faceam, mi-e dor plimbarile la manastiri, mi-e dor de optimismul lui, de sfaturile lui, de bunatatea lui, de placerea cu care facea tot ce il pasiona, mi-e dor de el, mi-e dor sa ii aud vocea, sa ii vad chipul, nu doar pe o foaie de hartie....
A trecut aproape un an si incerc sa ma ridic de la pamant, e cumplit de greu, de parca as fi de piatra...ma rog sa am puterea intr-o zi sa fiu eu ce a fost el ca si om, sa am din nou pofta sa rad si cu sufletul, sa fiu plina de viata, dar durerea din piept, lacrimile ce se scurg in nestire, intrebarile ce inca ma infioara, toate se pun importiva mea si eu le dau curs...


Cu drag,
Andreea

La mormântul tău, "Măicuţă"

Se opreşte lângă o cruce, înnegrită peste vreme
Şi-nchinându-se încearcă cu o frază să o cheme:
- Mamă! Chipul tău trăieşte, l-am avut mereu cu mine,
Pribegind în lumea mare, el mi-a dat puteri depline.
Apoi... tace şi se pleacă peste piatra-mbătrânită,
Cu tristeţe o măsoară, c-o privire-ncremenită.
Dacă ar putea sunt sigur, s-ar îmbrăţişa cu dor
Şi o lacrimă fierbinte ar cădea din ochii lor,
El, iar spune toate cele, cum a fost şi ce-a făcut,
De când ea se odihneşte, generaţii au crescut.
Ea, ar întreba desigur: Dragul mamii, cum o duci?
Te-am "lăsat" copil de-o şchioapă, ai nevastă, ai şi prunci?
- Am venit maică la tine, de la mare depărtare,
Memorându-ţi amintirea, să mă-nchin, să las o floare
La mormântul tău cel sumbru şi castanul ce se-ndoaie,
Ce-a crescut şi-mbătrâneşte de atâta vânt şi ploaie,
Lângă crucea ce-nverzeşte, de licheni şi mucegaiuri,
Într-un cimitir ce-mi este amintiri pe aceste plaiuri,
Ca să-ţi povestesc viaţa, ce-am trăit-o şi-o trăiesc,
Anii buni sau trişti de-o vreme, ce mereu mă-nbătrânesc.
După cum ştii măiculiţă, am plecat, copil, în lume
Şi crescut călit de "timpuri" eu mi-am făurit un nume,
Munca mi-a fost călăuza, din multe rele m-a scos,
Iar îndemnul tău cu lacrimi, mi-a adus numai folos.
Am fost slugă, am fost calfă, muncitor într-o uzină,
Apoi mai bine am dus-o, am primit un servici mai domnesc...,
Apoi... mi-am luat licenţa, "Inginer" sunt acum,
Dar destinul mi-a dus acum paşii către al tău mormânt...
Nu-ţi mai spun şi umilinţa multora din împrejur,
Şi de-aceea măiculiţă, am jurat şi îţi mai jur
Să-ţi respect cu demnitate sufletu-ţi atât de pur.
Bietul om, furat de gânduri, se aşează resemnat,
Să-şi mai depene prin minte multe fapte ce-a uitat.
Şi sub "tâmpla lui fierbinte" încet, încet îi reînvie,
Noianul clipelor trăite şi, altele ce-or să mai fie.
Îşi şterge funtea de sudoare şi lacrima de pe obraz,
Apoi...uitându-se spre-nalturi îngână caz după caz:
- După ce-ai plecat m-am mutat la soţie,..

aici am avut doi băieţi ce-ţi seamănă leit ţie ....
De consoartă ce să-ţi spun, este o femeie sacră,
Ea m-a sprijinit în toate, mi-a fost mamă, mi-a fost soacră,
Dar se pare că s-a terminat prea devreme, voi rămâne singur, pribeag,
Voi rămâne cu doi băieţi, nu ştiu dacă le sunt drag,
Ei î-şi vor urma "cărarea lor", pănă mari vor fi la casa lor,
Până mă vor duce paşii, îi iubesc şi îi ador.
Amintirile ce-mi poartă, gândurile rătăcite,
Mormântul tău măicuţă şi fiinţele iubite.
Să nu uit, mai am măicuţă, bune, rele, să-ţi mai spun,
Dacă mă va duce "capul", pe toate o să le-adun,
În "Cartea vieţii mele", mai poetic, nu oricum.
- Obosit de-atâtea gânduri, "Mirel" se ridică,
Dă să plece, dar deodată îl cuprinde o mare frică,
Când "aude" încet, în şoapte, în ecou, printre morminte,
Glasul mamii cum îl cheamă, îngânând nişte cuvinte:
- Să vii maică şi la anul. Dacă poţi ! Te-aşteaptă mama,
Ca să-mi povesteşti destinul, să-ţi cunosc mai bine
Drama,
Tu ai fost mereu departe, prin străini te-ai preumblat,
Dar mă bucur dragu mamii, că de mine n-ai uitat.
- Cum să uit măicuţă dragă chipul tău atât de blând,
Care mi-a croit viaţa şi m-a legănat plângând,
Chipul tău mi-a dat puterea, să înving la orice greu,
L-am simţit mereu aproape, şi acum îl simt mereu.
El mi-a fost "legenda vie", în toate ce le-am făcut,
Piatra zidului vieţii, el mi-a fost mereu un scut.
De aceea nu uit măicuţă, la anul am să revin,
Pe mormânt să-ţi las o floare, iar la cruce să mă-nchin.
- Răvăşit de-atâtea gânduri, ce în inimă-i pulsează,
Cu privirea spre castanul ce la căpătâi veghează,
Pleacă "omul" pe cărare, şerpuind printre morminte,
Cu ochii tulburi de lacrimi şi cu inima-i fierbinte,
Împărţind compătimirea mamei, ce-n adâncuri "zace",
Şi spunându-i cu durere: "dormi măicuţă, dormi în pace"

-poezie de -

http://www.citatepedia.ro/index.php?id=26570

Cuvinte...

Sincer am rămas uimit să mă văd pomenit în acelaşi context alături de Eminescu şi Bacovia, departe de mine o aşa cinste şi onoare de a fi comparat cu aceşti doi mari oameni ai literaturii române.

Eu totuşi vă mulţumesc frumos tuturor pentru frumoasele cuvinte spuse la adresa mea şi pentru aprecierea versurilor, ... mai ales venind din partea voastră (spun asta pentru că simt că este o părere spusă cu sufletul şi nu una spusă cu anumite intenţii) să ştiţi că înseammnă mult pentru mine, cu toate că acolo am scris doar cuvinte, dar uneori, este de ajuns un singur cuvânt care agaţă în împletitura sa de litere o întreagă poveste. O poveste ce-a
fost şi nu încetează a mai fi pentru un suflet în care s-au sedimentat mult prea multe dureroase tăceri. Iar toate cuvintele mele şi în general toate cuvintele lumii nu fac altceva decât să descrie stângaci
perfecţiunea asurzitoare a tăcerii.

Despre mine ce aş putea să vă spun, mai nimic... scriu, ... iar în fiecare literă îngrop câte un cuvânt ce nu am avut inspiraţia să-l inventez. Scriu cuvinte pe care le-am simţit mereu în mine pulsând cu literele lor de lumină şi trăiesc într-o lume în care litere sunt suspinele unui univers ce vrea a glăsui, cuvintele sunt împletiri de litere ce dansează pe buze ofilite de şoapte, iar frazele sunt alai de cuvinte ce s-au îndrăgostit într-un dans al ideilor. Poveştile sunt imperii de fraze în care iubirea, suferinţa, viaţa stau spânzurate.
Cărţile sunt cimitire de poveşti ce aşteaptă praful timpului să le
îngroape atunci când sufletul a ales să citească tăcerea.
... iar tăcerea este plânsul lui Dumnezeu.
Ştiţi ...? Partea proastă e că niciun om nu poate percepe strigătul disperat al sufletului tău. Partea bună este că acest strigăt este auzit de Dumnezeu... însă partea şi mai proastă este că Dumnezeu nu poate să vorbească ca un om şi să-i aline în cuvinte strigătul disperat.

De aceea pe lângă faptul că scriu, mă rog la Dumnezeu, Dumnezeu care este păstrătorul sufletelor celor dragi şi plecaţi dintre noi, iar dacă prin site-ul meu, cel cu versuri pe care poate îl ştiţi deja am mai creat un site pentru suflet, o oază, in acest imens spaţiu al internetului, un loc în care poate reuşesc să întind o ultimă mână de speranţă altor suflete... dacă timpul vă permite şi inima o simte puteţi vizita site+ul pe adresa: www.rugaciuni.tk

(Vă rog a nu considera acest lucru o reclamă, nu urmaresc şi nu doresc nici un căştig din acest site, iar pe el nu promovez nimic şi nu afişez nici o reclamă.
Încă o dată vă mulţumesc pentru frumoasele cuvinte !

Mirel Serban

6 noiembrie 2011

Povestea unui alt Luceafăr

Se lasă înserarea
Ea picură din cer
Şi-ntunecă zarea
Unde mă plimb stingher.

De multe nopţi în şir
Mă plimb printre alei
Vegheat de Teiul Sfânt
Şi-al stelelor polei.

În tăcerea nesfârşită
Sub arcadele de brad
Nu se-aude decât glasul
Frunzelor din tei ce cad.

Şi-n trista lor cădere
O poveste i-mi şoptesc
E o poveste tristă de iubire
O poveste cu .. A fost o dată ..

A fost o dată ca-n poveşti
A fost ca niciodată ...
Dar nu din rude mari împărăteşti
Ci doar o simplă fată.

Şi era tot una la părinţi...
Şi tot aşa şi de frumoasă
Cu e doar zâna din poveşti
Şi-un soare pe un cer albastru.

Dar viaţa-i era tristă
Şi soarta tare crudă
Căci băiatul ce-l iubea
Plecat departe el era.

Biet băiat plecat de-acasă
Depărtat din satul său
De-al dragostei foc suspină
Frământat de doru-i greu.

Rând pe rând trecut-au anii
Dar băiatul nu venea...
Draga lui ofta departe
Şi-n lacrimi se topea.

Trandafirii se paliră
Pe-a sa faţă ca de crin
Şi-n valuri călătoare
Î-şi sfârşi al ei suspin.

De pe ţărm... în depărtare
Lin pluteşte-un cânt duios
Ce pierdut, răsună-n noapte
Ca-ntr-un vis misterios.

O iubire-n durerată
Se răfrânge-n tristul cânt
O iubire ce trăieşte...
Şi răsună din mormânt.

Dulcele meu chip de zână
Unde eşti ? Copil zburdat
TE-AM IUBIT !!! dar soarta crudă
De tine m-an-depărtat.

Trist î-mi par în lume toate
Viaţa mea e numai chin
Inima mea nu mai poate...
Nici să plăngă cel puţin.

Peste malul ce ascunde
Blândul crin cu-al său mormânt
Un luntraş în luntre mică
Trece trist ... cu suflet frânt.

Biet băiat iubita-şi căuta
Printre undele adănci
Un crin gingaşi se arată
Şi-o chemare de sub stânci.

El în valuri se aruncă
Şi dispare după crin
Din mormântul lor de valuri
Se ridică-un cântec lin.

O cruce albă de mesteacăn
A răsărit semeaţă printre creste
Cine te cunoaşte oare..
Cruce fără de poveste ?

Şi ca mâine fulgii iernii
Te vor prinde-n a lor salbă
Şi vei dispărea din lume
Cruce de mesteacăn albă.

Cei ce-s îngropaţi sub tine
Cine-i va mai şti de-acum ?
Cruce albă răsărită
Lâng-o margine de drum.

Braţele-ţi de vânturi smulse
Se vor pierde pe poteci.
Numai brazda de ţarână ...
NU-I VA PĂRĂSI PE VECI.

ŞERBAN Mirel Cosmin

5 noiembrie 2011

Fulgii de nea

Cerne-mi iubite fulgi albi de nea
Sa curga-n cascade-n a mele plete,
Trimite-i acum din mantia ta
Ascunsa de ochii a cel ce nu crede…

Frumos ma imbraca-n rochii de stele,
Ma incoroneaza ca pe o regina.
Du-ma departe de vorbele rele
Si cand ma clatin pe brate ma tina…

Cu-o mangaiere alunga-mi tristetea
Ce negura-si tese in calea mea,
Iar cu un zambet da-mi tineretea,
De anii pierduti sa ma pot bucura.

Coboara iubite pe curcubeul
Ce straluceste ca privirea ta.
Si-un dar pretios adu-mi din cerul
Ce te separa de lumea mea.

Cand dimineata imi bate pe pleoape
Si soarele-mi canta-n obraji,
Tu te ridici si te-ntorci in noapte
Dispari ca un miraj…

Lumina


Si in aceasta clipa neinsemnata
O raza de lumina incepe-a straluci,
Va da lumina lumii cat timp va dainui,
Si –apoi va fi pe veci uitata.

In locul ei o alta stea sa se inalte,poate,
Aceasta stea va fi mai insemnata.
Si in lumina ei va straluci,
Pamantul, cat va dainui.

Va proteja cu raza ei ocrotitoare,
Planeta ce va deveni o floare,
Si cine va-ncerca s-o ofileasca,
Cu viata va avea ca sa plateasca.

Si ceea ce se naste din iubire,
S-o bucura pe veci de ocrotire,
Va deveni pe-acest pamant,
Un multe,neclintit in vant.

Florin Sorin Craioveanu


Am publicat versurile lui Pusi astazi in urma mesajului primit in vis de Steliana “PENTRU TOTI COPIII LOR,POEZIA LUMINA”




http://www.cartidownload.ro/Diverse/581257/Florin_Sorin_Craioveanu_Soarele_Vietii_Noastre_Pusi

Întâlniri

Ne-am întâlnit
undeva în ceruri,
rătăciţi prin eternitate...

Ne-am întâlnit
în parcul de distracţii
şi ne-am jucat ca doi copii inocenţi
ce nu-şi ştiau nici numele.

Ne-am întâlnit
în drumul spre scoală
tu mergeai în nord
iar eu în sud...

Ne-am întâlnit
într-o staţie de tramvai
într-o zi ploioasă
tu ai luat autobuzul
eu am luat tramvaiul
Ne-am întâlnit
undeva la un examen
într-o sală umbrită,
stăteai concentrată
în faţă şi nu ţi-am zărit chipul...

Ne-am întâlnit
printr-o alee într-un parc
ruginit de timp,
tu îţi aşteptai iubitul
iar eu iubita...
şi ne-am potolit
pentru câteva minute
aşteptările cu priviri
ce-şi căutau răspunsuri...

Poate că atunci m-am întrebat
sau poate că te-am întrebat
cu privirea pe tine
de ce apari mereu....
de ce te simt atît de aproape
în acele frânturi de clipe?

...dar întrebarea mi-a dispărut
odată cu sosirea iubitului.
Î-ţi adusese flori galbene
să-ţi împodobescă trupul,
părul şi gîndurile.
Dar...undeva în buchetul
galben zăcea o floare roz....
părea străină de toate,
întrebătoare la fel ca şi mine...

Ne-am întâlnit
undeva în pragul unei biserici
eu eram mirele iar tu mireasa...
eu eram mirle ce ieşea
cu alesa la braţ,
tu erai mireasa ce intra
cu alesul la braţ...

Poate că atunci eram în
culmea fericirii şi
nu ţi-am zărit decît
un colţ de privire.
Iar tu abia aşteptai să intri
în biserică de parcă acolo era
capătul drumului tău.

Ne-am întâlnit
la un spectacol de teatru,
erai undeva în spate,
te-am zărit chiar la finalul piesei
când te pregăteai să pleci...
ciudat aveai numarul 7
la fel ca şi mine...

Ne-am întâlnit
undeva la poştă la o coadă,
eu tocmai plecam iar tu
tocmai te asezasei ultima la acea coadă,
aveai un pumn de scrisori
umplute de mărţişoare...

Te-am întâlnit undeva
într-o excursie la munte
erai cu scumpul tău soţ
cu fetiţa de câţiva anişori,
vă băteaţi cu bulgări de zăpadă...
şi din greşeală m-ai nimerit
cu un bulgăre în ochi
de parcă ai fi vrut să îmi ştergi toată
memoria revederilor tale...
Înainte ca tu să-ţi ceri scuze
copilul meu m-a strigat
să urc în telecabină...
Simţeam că mă înalţ la cer
şi las o parte din mine acolo
la tine, în firimiturile acelea
risipite din bulgăr...

Mi-am îmbrăţişat familia
cu dor şi teamă...

Eram neputincios
în faţa acestor fracţiuni de întâlniri:
de ce trebuia să îţi întâlnesc privirea
odată la câţiva ani,
de ce trebuia să croiesc o poveste
pentru tine doar după culoarea,
vibraţia şi pătrunderea ochilor tăi?

Şi atunci mi-am spus
că la următoarea întâmplătoare ciocnire
de privire... te voi întreba cine eşti,
de ce apari odată la câţiva ani
imbătrânit şi totuşi cu aceeaşi
proaspătă privire?

...După câţiva ani,
ne-am întâlnit din nou...
într-o cameră de spital
aveai ochii înroşiti şi bandajaţi
dar totuşi ai reuşit să mă priveşti,
să storci o lacrimă ce parcă
purta în cristalinul ei
povestea destinului nostru,
iar eu eram la fel de imobilizat
ca şi tine într-un pat al durerii...
mi-a fost de ajuns să te privesc şi să
înţeleg de ce tu eşti acolo.
De undeva, se auzea stinsă
o voce de asistentă ce zicea,

"ei doi au scăpat cu viaţă,
sunt bine, dar păcat de familiile lor"

ŞERBAN Mirel Cosmin

4 noiembrie 2011

In fiecare zi de 7 Mai...

Azi este 7 Mai...
Plâng florile cu lacrimi de cristal agăţând în ele durerea ofilirii.
Azi este 7 Mai...
Plâng copacii cu frunze arămii pe alei solitare.
Azi este 7 Mai...
Plânge cerul cu lacrimi reci înecând rănile pământului.
Azi este 7 Mai...
Plâng toate culorile curcubeului că se topesc în senin.
Azi este 7 Mai...
Plâng cele mai frumoase vise ce nu au gustat împlinirea.
Azi este 7 Mai...
Plâng zâmbetele de cretă de pe sutele de măşti ce sufocă adevăratul chip.
Azi este 7 Mai...
Plâng cuvintele nerostite şi lasă în urma lor poveşti nescrise.
Azi este 7 Mai...
Plâng rănile de unde s-au rupt aripile.
Azi este 7 Mai...
Plâng iubirile neîmpărtăşite în falia inimii însângerate.
Azi este 7 Mai...
Plânge trecutul ce nu mai poate fi schimbat.
Azi este 7 Mai...
Plâng amintirile ce nu vor să moară în uitarea de gheaţă.
Azi este 7 Mai...
Se împlineşte o eternitate de când s-a născut universul...
Azi e 7 Mai...
Este ziua nopţii ce a preferat să doarmă decât să primească felicitări...
Azi e 7 Mai...
Se scumpeşte iubirea... mai puţini oameni îşi vor permite acest lux.
Azi e 7 Mai...
Un prinţ din împărăţia absolutului, îmi vizitează ţara pustiirii...
Azi e 7 Mai...
A început iarna sufletului meu...
Azi e 7 Mai...
De azi înainte, va ploua cu lacrimi de înger...
Azi e 7 Mai...
Sărbătoare neagră pentru mare... întrucat i-a murit un pescăruş...
Azi e 7 Mai...
... a murit mama.
Azi este 7 Mai...
Cea mai tristă zi din viaţa mea.


ŞERBAN Mirel Cosmin

Mesagera

Si dupa ce a trecut furtuna
Norii au inceput a se imprastia,
O raza se zareste acuma
Vine grabita catre lumea mea.

E mesagera calda a unui zambet
Linistitor,pe care l-ai trimis
Sa-mi dea puterea de a schimba acum
Cosmarul intr-un vis…

Pe-a lui taramuri ne-ntalnim
Tineri si zambitori,
Pentru un moment ne amagim
Ca suntem invingatori.

Chiar de distanta ne desparte,
Gasim un coltisor
Sa ne-ntalnim in miez de noapte
Si sa scapam de dor.

3 noiembrie 2011

O femeie puternica


Azi se implinesc 2 ani de la operatia care mi-a mutilat trupul si mi-a luat glasul. Am stat mult si m-am gandit daca sa postez gandurile, sentimentele si trairile mele de azi, sau nu.
Dar nu am putut sa nu ii spun surorii mele : Renatte nu o sa am niciodata suficiente cuvinte sa iti multumesc, si daca sunt acum aici si sunt bine, e mult datorita tie.
Nu am putut sa nu ii spun fiicei mele : Timeea, dragostea lui mama, ea cea care ma aude la telefon, pentru ca simte ce traiesc si aude ce gandesc . Inger, nu as mai fi fost daca tu nu ai fi fost si tu stii asta. Iar pentru faptul ca ingerasii mici ma inteleg ce spun, ce fericire mai mare as putea trai. Sunt atat de mandra de tine, soarele meu. Iti multumesc ca esti fiica mea.
Ii multumesc lui Florin care aici pe pamant a stat pana m-a vazut pe picioare, dupa care a plecat ca sa ma poata ajuta mai mult de acolo din cer. Iti multumesc iubitul meu.
Ii multumesc mamei si ii cer iertare pentru suferinta ce a trait-o din cauza mea. Nici o mama nu ar trebui sa isi vada copilul suferind.
Ii multumesc lui Razvan, care a trebuit sa fie barbatul puternic al familiei.
Ii multumesc lui Tina si imi cer iertare pentru toate grijile ce i le-am facut.
Le multumesc tuturor celor care au fost langa mine si care nu pot sa nu spun, m-au ajutat cu bani, un ajutor de loc de neglijat, care mi-au dat de mancare, care mi-au spus o vorba buna .
Ii multumesc patronului meu, Andrei, pentru ca mi-a dat o ocupatie, fara de care nu as fi fost acum asa , mi-a dat un salar fara de care nu as fi facut fata nevoilor vietii.
Ii multumesc lui Aida care nu m-a lasat nici un pic sa cad, sau daca am cazut a fost cea care m-a prins si m-a ridicat cu forta, daca eu nu am vrut sa o fac.
Le multumesc colegilor, care nu au vazut in mine o femeie handicapata ci o colega, parte din intreg colectivul.
Nu exista un om pe care sa il cunosc in viata mea si pentru care sa nu am motiv sa ii multumesc, pentru ca toti au fost langa mine si m-au ajutat intr-un fel sau altul.
Nu pot sa le multumesc personal lui Vlad, Pusi si Delis, Liviana, Ponti, Sonia si Daniel, Dorutu si Sorinela, Ica si Dan, Vali, tanti Sorica, Mariana si Milos, Adina si Gheza , si imi cer scuze pentru cei multi pe care nu i-am numit dar sunt la fel de importanti pentru mine.
Mai vreu sa le multumesc tuturor prietenilor de pe FB, in parte, dar asta ar insemna sa numesc o lista de 193 deprieteni. Fiecare la un moment dat a avut un cuvant, o poveste, un cantec, un gand, care m-au ajutat sa fiu cea care sunt acum.
Dar in primul rand ii multumesc lui Dumnezeu, ca mi-a pastrat sufletul curat, ca nu m-a lasat prada gandurilor negre si necurate, ca mi-a pastrat iubirea in suflet, pentru oameni, pentru tot ce ma inconjoara, ca nu m-a lasat prada deznadejdii, ca a fost langa mine tot timpul, ca mi-a dat intelepciunea sa vad frumosul din oameni. Iti multumesc Doamne pentru toti oamenii pe care mi i-ai dat aproape si fa Doamne sa pot sa ii ajut si eu macar atat cat au facut ei pentru mine daca nu o sa pot mai mult.
Dupa cum spuneam am stat mult si m-am gandit daca aceste ganduri sa ramana doar intre mine si Dumnezeu sau sa le postez aici, dar atata timp cat traiesc intre oameni, tot ce traiesc e intre mine si voi, asa ca trebuia sa va spun.
Sa va dea Dumnezeu la toti sanatate, ganduri bune si sa primiti tot ceea ce va doriti.

Carmen Ionescu

1 noiembrie 2011

O veste mai putin buna...

Vin astazi cu o veste mai putin buna…Lili este internata in spital din cate stiu eu…Sa ne rugam la Dumnezeu sa se intoarca repede acasa ,sanatoasa!

Draga noastra Lili,nu putem sa comunicam in aceasta perioada cu tine dar te purtam in gandul nostru si iti lasam aici mesajele noastre…Cine stie…poate d-nul Marin mai deschide blogul si astfel ele vor ajunge la tine…

Te imbratisam si iti dorim multa,multa sanatate!