Nu va mai fi niciodata cu adevarat Craciun....

E luni, 20 decembrie 2010, un sentiment aparte imi inunda sufletul, iubesc sarbatorile de iarna, zapada, mirosul de brad, bucuria reunirii familiei, cadourile, povestile cu Mos Craciun. Sunt la serviciu si stau ca pe ghimpi, mai sunt 3 zile si plec acasa, ma framanta insa cadourile ce sunt inca in numar incomplet, ma gandesc ce ar mai trebui cumparat si imi planific timpul. Trec usor de la o stare la alta, parca nu mai am rabdare, acum zambesc, dar parca ceva ma apasa, un greu inexplicabil, inima bate puternic, oftez. E 17:00, telefonul suna si timpul se opreste in loc, bucuria se sparge intr-o mie de bucati precum geamul imens al unei vitrine, se sparge cu zgomot, incep sa tremur si sa tip "NUUUU, nu poate fi adevarat". Incerc sa ma ridic, dar sufletul nu vrea, e prabusit la pamant, refuza sa ma asculte,toata fiinta mea imi e straina, ma cert cu mine sa ne mobilizam. O viata s-a frant mult prea devreme, s-au frant si visele, bucuriile, planurile
noastre. Lacrimile ma inunda complet, nu stiu sa inot si sa ies la mal, am nevoie de ajutor, durerea imi amorteste sufletul, suflet ce sangereaza... Ecoul vocii mamei, tipatul de disperare, tremurul din ea imi suna in minte, in mintea goala. EL, omul sufletului meu, cel ce m-a crescut, cel ce m-a indrumat, m-a incurajat, m-a sfatuit, m-a sustinut, m-a ajutat, el, dragul meu tata pleaca spre vesnicie, subit, neanuntat, fara macar sa realizeze ce se intampla. Drumul lui aici pe pamant s-a incheiat, dar el sigur nu si-a dorit asta, Doamne de ce nu l-ai intrebat inainte?? A iubit viata mai mult decat stiu cei mai multi sa o faca, a pretuit viata si a stiut sa se bucure de orice lucru, de orice minut, a stiut sa aduca zambetul pe buzele tuturor, a stiut sa ne inveseleasa si sa ne sustina chiar daca greutatile ne doborau, a umplut casa prin felul lui de a fi, dar a luat totul cu el...
Au trecut minute multe, ore dureroase pana ne-am reintalnit zdrobiti si ingenunchiati in fata unui om minunat, senin chiar si in ultimul ceas. Nu mai simteam frigul, nu mai vedeam in jurul meu, nu mai cunoasteam decat panica, irealul, teama, frica. Vedeam in ochii mamei sfarsitul, neputinta, disperarea...De ce Doamne? De ce acum, de ce noua, de ce el? Nu era momentul...dar cine suntem noi sa hotaram cand, unde si cum sa plecam? Daca am sti momentul, am sti sa pretuim mai mult parintii, fratii, copii, prietenii, oamenii, animalele, natura ,soarele, vantul, ploaia, orele, minutele, secundele, dar viata e doar o provocare, ne uimeste mereu, de multe ori in bine si cand ne asteptam mai putin ne ingenuncheaza.
Motivul plecarii a stat multe luni sub semnul intrebarii, al framantarii, al cautarii, scenarii peste scenarii, dar nici pana acum nu am primit un raspuns concret, o explicatie logica, o alinare a sufletului, dar m-am rugat sa nu fi simtit durerea, panica, sufocarea, m-am rugat doar sa isi fi dat seama ca ajuns in alta parte, acolo unde orice lucru este posibil. Stop cardio respirator = verdict medic ambulanta ,ambulanta ce a facut 20 min pentru 10 km de drum european pana la masina ce statea rezemata de un gard, inauntrul careia un om visa sa traiasca...sa mai speram la viata ? Ne-au lasat in ceata, motivul, cauza nu exista pentru ei, ei pun doar etichete "un alt deces" ca multe altele.
Mi-e dor de zambetul lui, mi-e dor de pofta lui de viata, mi-e dor de zilele nesfarsite in care mergea la pescuit, mi-e dor de excursiile ce le faceam, mi-e dor plimbarile la manastiri, mi-e dor de optimismul lui, de sfaturile lui, de bunatatea lui, de placerea cu care facea tot ce il pasiona, mi-e dor de el, mi-e dor sa ii aud vocea, sa ii vad chipul, nu doar pe o foaie de hartie....
A trecut aproape un an si incerc sa ma ridic de la pamant, e cumplit de greu, de parca as fi de piatra...ma rog sa am puterea intr-o zi sa fiu eu ce a fost el ca si om, sa am din nou pofta sa rad si cu sufletul, sa fiu plina de viata, dar durerea din piept, lacrimile ce se scurg in nestire, intrebarile ce inca ma infioara, toate se pun importiva mea si eu le dau curs...


Cu drag,
Andreea