29 noiembrie 2011

Astazi mai sunt doar ... o umbra care plange

Eu si plansul tau l-am plans
Si tot nu mi-a fost de-ajuns.
As muri si moartea ta
Mama daca daca as putea.

Cui ii pasa ca te trezesti dimineata cu teama unei noi zile ?... O noua zi pentru lume dar nu si pentru tine.... ca ai vrea sa-ti acoperi capul cu plapuma, sa nu ajunga pic de lumina la tine... sa dormi, si sa dormi, si sa dormi, atat ai vrea… doar ca sa nu simti... Sa nu simti tristetea care-ti guverneaza viata... sa nu iti simti sufletul care ar vrea si el sa fuga de tine... satul de lacrimi... Cui ii pasa ca traiesti o viata careia nu-i gasesti rost ?... Ca faci lucrurile pe care TREBUIE sa le faci, doar pentru ca nu poti sa faci altceva... ca atunci cand zambesti, zambetul e doar unul aparent.... ca atunci cand incerci sa-ti scrijelesti pe fata un zambet, inima iti plange... ca vorbesti cu oamenii dar esti, de fapt, la km departare de ei... ca te adancesti in munca, in mii de lucruri, doar, doar vei reusi sa uiti de tine... Dar cui sa-i pese ?... Cui sa-i pese ca nu esti omul puternic care se asteapta ceilalti sa fii ?... ca iti impui drumul pe care sa mergi, si-n clipa urmatoare te abati de la el... ca nu te ating stropii de ploaie dar nici nu te mangaie razele soarelui... ca trece fiecare zi fara sa simti nimic... nimic... decat amaraciune... un gol imens in suflet... o durere... fizica chiar... Cui ii pasa ca ti-e groaza de fiecare seara care vine ?... Seara, cand toate par mai greu de indurat... Si noaptea, noaptea, cand te coplesesc amintirile, dar mai ales, imposibilitatile viitorului... Noaptea, cu visele… care raman doar vise... Si-ai vrea doar ca noaptea sa fie una eterna, doar de frica viitoarei zile... cand trebuie sa o iei de la capat, iar si iar... Pana cand ?... Cui ii pasa ?... Si de ce i-ar pasa cuiva ?...
Acum as mai vrea doar sa scriu – urla in mine viata, trairile – toate clipele care se vor transpuse in cuvinte. Dar si cuvintele ma dor cumplit... Le simt cum se zbat in mine, cum ma ranesc tot pe dinauntru si durerea e una atat de fizica ca as vrea sa smulg din mine ceea ce imi face atat de mult rau… sau, macar, toate simturile sa-mi fie amortite, nimic sa nu mai ajunga la mine... Cu toate se obisnuieste omul ?.. Cu toate se invata ?.. Dar putem vreodata sa ne invatam cu nefericirea ?.. Azi plangem, ne zbatem, ne impotrivim nefericirii nevrand s-o lasam sa ne acapareze sufletul, maine ne luptam un pic mai putin decat azi, si tot asa… pana cand nefericirea ajunge sa faca parte intr-atat de mult din noi, incat o confundam cu normalitatea ? Si-ajungem sa spunem ca e bine asa cum e, cand, de fapt, e rau ca naiba ?.. Putem, resemnati, sa traim asa o viata intreaga, sa mergem mana in mana cu nefericirea pe fiecare drum ce ne e sortit ? E intrebarea la care mi-e tare teama sa raspund. Mi-e frica ca raspunsul pe care mi l-as putea da m-ar arunca intr-un hau si mai adanc decat cel in care ma aflu. Ca speranta unei zile in care sa ma trezesc cu sufletul usor, cu pofta de viata frematand in mine, cu ochii limpezi si zambetul pe buze – un zambet incarcat de bucuria existentei, s-ar pierde si ea... Si, fara urma aceea de licarire de la capatul tunelului, ce as mai putea sa fac ?.. Si-asa mi-as dori, de multe ori, sa ma intind pe jos, si sa nu mai trebuiasca sa ma ridic de acolo. Sa nu mai trebuiasca sa simt. Sa nu mai trebuiasca sa merg mai departe.. Ce ma face sa continui, totusi? Nici nu stiu… probabil nu vreau sa cred ca-i totul pierdut, ca nu mai exista nici o sansa… sansa la viata, adevarata viata, nu o simpla existenta... As vrea sa pot sa fac un pact cu viata si cu nefericirea asta cumplita care s-a lipit de mine si nu vrea nicicum sa-mi mai dea drumul... Prea o hranesc bine, stiu eu… Un pact… sa traiesc... Sa traiesc, sa fiu viu, sa simt, sa pot sa ma abandonez unei fericiri necenzurate, complete, fara temeri, fara indoieli, intrebari si nesigurante... Pur si simplu, fericire... Si sa dau pentru asta ani din viata. 5, 10, cati ar fi necesari, oricati as mai avea.. Sau, chiar sa mor… dar sa mor intr-un moment de fericire simpla, pura, neintinata de nici o pata... de nicio tradare... Dau nefericirea pe o moarte-n fericire. Sufletul meu sa zboare si zborul lui sa fie spre inaltimile acelea mult dorite, ale implinirii celor mai tainice ganduri si dorinte... Sa inchid ochii intr-o astfel de clipa de viata, intr-un astfel de vis… si realitatea sa nu mai existe. Sa fie… doar sfarsitul... Dar viata… viata nu face compromisuri. Nu accepta targuri. Negocieri. E asa cum e. Asa cum TREBUIE... Clipele de viata – portii de lumina, de-o orbitoare mult dorita lumina chiar, le am, le traiesc, ma rascolesc si-mi fac sa vibreze fiecare particica a fiintei. Ma inalta la stele, ma fac sa stralucesc ca ele, pe bolta unui Cer ce apartine celor mai intense sentimente… dar oricat de mult as vrea eu ca ceasornicele necrutatorului timp sa se defecteze toate in acele clipe, ca timpul sa se opreasca… nu se poate... Si, de-acolo, de sus, din inaltimile trairilor mele sufletesti, realitatea ma prinde si ma arunca crunt, mereu in aceeasi prapastie in care sunt prizonier… si evadez, iar si iar, fug de realitate gasindu-mi refugiul in bratele viselor implinite, pret de o clipa… o implinire intunecata mereu de umbra realitatii ce ma urmareste… si scapare nu exista, trebuie sa ma intorc mereu in aceeasi celula, mica, trista, dezolanta… a nefericirii... Zilele astea… un pact, totusi... Pactul interzicerilor... A limitelor care n-au voie sa fie depasite. Un pact al trairilor care n-au voie sa-si gaseasca implinirea. Un pact in care eu dau, de bunavoie dar cu sufletul facut tandari… Dau clipele de viata pentru… pentru ce ? Pentru liniste ?.. Pentru resemnare ?.. Dar TREBUIE ?… pentru ca asa imi impune viata ?...
Dar din pacate este totul o pacaleala, asa cum e toata viata uneori... Crezi ca poti s-o pacalesti si sa-i furi marunte clipe de placere… Joci cinstit mereu, si incerci, poate, uneori, sa mai joglezi un pic, crezand ca, poate, pe cai ocolite, obtii ceva mai mult… Si daca reusesti, si-ti traiesti clipa furata, crezi ca poti s-o faci din nou… Sa furi o alta clipa… si sa traiesti din crampeiele de fericire… Dar nu-ti reuseste la nesfarsit… cand crezi mai cu putere ca ai reusit s-o pacalesti, ca ai reusit sa-i rapesti o portie mai mare de bine… Ea, viata ta… iti arata ca de fapt, tu esti cel pacalit... Ca franturile tale de fericire nu sunt decat amare amagiri… si ca nu-ti da decat atat cat are ea chef sa-ti dea. Nu atat cat ti-ai dori tu... Sau cat ai putea tu trai. Si cat ai putea sa simti... O pacaleala amara, as vrea si azi sa fie totul... Sa fie o gluma faptul ca-mi simt sufletul farame… Mii de bucatele imprastiate in mine... Si amortit sunt, trup si suflet... O amorteala care ma ingheata... Azi, as vrea ca ratiunea sa-mi fie mai puternica decat sentimentele. Sa pot sa spun ” gata “! Si sufletul sa asculte de minte.. Sa pot sa nu mai iubesc... Sau, macar, sa nu mai simt. Nimic. Totul sa fie doar nepasare si indiferenta... Linistita, calma, indiferenta, fata de orice mi-ar putea atinge sufletul, si l-ar putea rani... Asa cum e acum... Crunt calcat in picioare. Lovit drept in fata... Cat ?… oare cat poate accepta un suflet sa fie calcat in picioare ? Cat de multe poate sa indure? cand ajunge la limita ? De cate ori poate sa moara si sa prinda iar viata ? Nu mai vreau ca maine sa o iau de la capat... nu mai vreau sa-mi zic, ca-n fiecare zi, ca trebuie sa lupt. As vrea sa depun armele... Sa accept ca sunt infrant. Fara drept la replica. Nu mai vreau sa simt. Chiar nu mai vreau... Dar stiu, stiu atat de limpede ca… iar si iar, voi relua acelasi joc, in care… doar eu sunt cel care pierde, inca o data, si inca o data… Dar pana cand ? Cand va fi ultimul pas ? Cand vine noaptea, cum sa pun capul pe perna stiind ca urmeaza o alta dimineata ? O dimineata ce-mi va aduce tocmai ce vreau sa uit ca exista… De ce nu se poate fara vise, fara iluzii ? De ce nu-i doar o pacaleala durerea pe care o simt ? Imi plang de mila ? Ma scufund in vasul cu amaraciune pentru ca sunt slab? Pentru ca e mai usor sa ma complac intr-o stare lamentabila decat… Decat sa fac ce ? Sa schimb ceva? S-o iau pe alt drum ? Poate… dar azi nu imi mai pasa... Si de-ar fi o lume-ntreaga aratandu-ma cu degetul, criticandu-ma… Eu tot asa as face… asa cum simt... Si simt acum ca as vrea sa plang... Sa spele lacrimile tristetea si furia din mine... Dar imi sunt ochii seci, mi-e sufletul secat de lacrimi. Nici ele nu mi-au ramas… De fapt, ce mi-a mai ramas ?...Doar… o amara pacaleala.
E singurul sentiment care ma incearca acum... inafara de zbucium, lacrimi de disperare, de deznadejde, de sfarsit de lume, de dimineti fara fior de viata, de tristete inabusitoare... Imi curge sufletul prin cuvinte... cu o lupta pe care m-am incrancenat sa o duc... de a tacea... de a inchide in mine fiecare adiere de sentiment... E prea tarziu, pentru mine... E trist dar stiu... Si plang, dar nu cersesc... De acceptat, probabil, nu voi putea accepta niciodata. Sunt un om intreg doar aparent. Da, am doua maini, doua picioare, am urechi, ochi, gura, nas, vad, vorbesc, aud, merg, socializez, traiesc, gandesc, respir... Dar sunt un om intreg doar pe dinafara. Tot ce am pe dinauntru e putred, e degradat dezintegrat... Sunt bucati din suflet ce-mi lipsesc cu desavarsire si nu e chip sa le regasesc vreodata. Sunt perfect constient de asta... Da, stiu bine ca invatam sa traim cu nefericirile, cu deziluziile noastre. Stiu bine ca avem capacitatea de a ne ridica de jos si de a merge mai departe, mereu mai departe pe drumul vietii noastre, ca stim bine sa ne prefacem ca e bine chiar cand nu e, doar de dragul unei vieti… satisfacatoare... Ne multumim cu ceea ce se poate sa primim, chiar daca sunt doar faramituri care nici nu se apropie macar de ceea ce ne-am dori sa fie. Nu, sa nu imi spuna nimeni ca depinde doar de noi sa luptam pentru a schimba situatia – uneori toata determinarea, toata hotararea si toate dorintele din lume nu ajung... Fericirea, pentru ca ne zbatem clipa de clipa, de care ne amagim ca avem parte, fericirea pe care, poate, nici nu putem sa o recunoastem… stiu acum bine ca, pentru mine, nu mai e cale care sa ma duca la ea. Si stiu tocmai pentru ca am intrezarit-o, tocmai pentru ca o cunosc, pentru ca pot sa o identific, sa o diferentiez dintre toate celelalte care alcatuiesc viata... Sunt clipe, neasteptate, cand viata iti arata o cale, una total diferita de celelalte, care te duce la ceva aparte, intr-un loc in care iti dai seama ca e esenta vietii. Ti se cere curajul de a merge pe acel drum, inconstienta si sensibilitatea de-a intelege… Poate n-am avut destul curaj, poate n-am fost destul de hotarat, poate, cine stie… insa stiu acum ca degeaba ma zbat sa scap de ceva ce simt si simt cu toata fiinta mea... Parca, cu cat ma impotrivesc mai mult, cu atat vin toate mai navalnic peste mine... Simt, da... Si-n acelasi timp stiu... Stiu ca e prea tarziu... Prea tarziu sa mai sper. Si, totodata, prea tarziu sa mai cred ca ceea ce simt o sa dispara. N-are cum... Face parte din mine... Nu, sa nu imi spuna nimeni ca trebuie sa am rabdare, ca timpul le rezolva pe toate, ca vine, cu vremea... vindecarea, ca sufletul invata iar sa traiasca, sa iubeasca iar – pentru asta ar trebui, cred, sa se nasca din nou – si ca, nu se stie cand, fericirea va bate la usa mea... Ca nu e niciodata prea tarziu. Nu. Nu-mi spuneti ca trebuie sa-mi gasesc implinirea bucurandu-ma de lucrurile marunte pe care viata se indura sa mi le ofere, nu-mi spuneti ca fericirea poate fi inlocuita cu diferite surogate, ca e bine sa ne mintim ca ne e bine hranindu-ne cu resturi de viata atunci cand stim foarte bine ca ne lipseste ceea ce poate face din banalitatea existentei noastre ceva extraordinar... Nu. Azi prefer sa fiu constient de ceea ce ma doare, de ceea ce ma atarna, azi prefer sa recunosc, fata de mine macar, ca sunt un om nefericit si sunt asa nu pentru ca n-as avea taria sa imi vad de viata – pentru ca asta fac de fapt, – ci pentru ca sunt constient – si sentimentul asta de constienta e ceea ce ucide... ca e in zadar... Orice... Azi prefer sa traiesc acceptand ca sunt asa cum sunt... Un om cu sufletul ciuntit... Cu un dor ce se zbate cumplit, intruna in mine... Cu o durere care ma sfasie pe dinauntru... Cu o iubire ce nu poate sa moara... Asta sunt. Azi, doar azi, ma accept asa cum sunt... Si merg mai departe.........

Mirel Serban


http://sufletdefemeie.wordpress.com/2010/01/25/cui-ii-pasa/

15 comentarii:

Mirel Serban spunea...

Astăzi ...

Astazi, ingerii sunt tristi..
Au terminat de-mpartit fericirea !

Astăzi nimic nou sub Soare !
Astăzi ...
Un copil se naşte, altul e pe drum...
Un om vine iar altul îşi ia rămas bun.
... Astăzi ...
Două suflete se îndrăgostesc
şi altele se despart.

Astăzi ...

... sunt doar o umbră descheiată la şireturi cu mâinile-n buzunare
şi şapca trasă bine pe cap o umbră fără glas, fără nume o umbră rătăcită prin lume căutând un om descheiat la şireturi cu mâinile-n buzunare şi şapca trasă bine pe cap
căutând un om care trecuse cu o zi înainte prin răspântia viselor un om care vărsase o lacrimă la troiţa umbrelor acoperite cu dor...

Astăzi...

Mi-e dor...
Mi-e dor de tine mamă,
Mi-e dor de tine frate Daniel,
Mi-e dor de tine Ramona,
Mi-e dor de voi toţi bunici şi bunice,
Mi-e dor de voi toţi uitaţi străbunici.

Astăzi ...
Cu adevărat nimic nou sub Soare !

* Mirel

Steliana spunea...

Mirel draga, ceea ce trebuie sa intelegem noi cei indurerati este ca cei care au plecat "IN MAREA LOR CALATORIE"au fost alaturi de noi, ne-au acordat suport emotional, sau spiritual,apoi fara a fi noi devina s-au indepartat doar de noi fiindca nevoia noastra a fost satisfacuta, iar munca lor terminata.
Tu trebuie sa poti zambi din nou, desi inima iti plange ,pentru ca a sosit timpul sa intelegi ca trebuie sa mergi mai departe.
Poate nu intamplator ai gasit acest blog ,poate este locul unde tu esti cu adevarat inteles iar compasiunea noastra este cat se poate de sincera.

mariperijoc spunea...

Mirel,iti multumesc pentru incredere...pentru faptul ca ne faci partasi la trairile tale...care sunt in parte si trairile noastre...
Si sa raspund la intrebarea ta,noua ne pasa!Cunoastem acest zbucium,aceasta neliniste a sufletului ,acest cosmar fara scapare...toti avem momente cand simtim ca suntem puternici si momente cand obosim,nu mai vrem sa luptam,cand suntem slabi...dar sper ca impreuna sa putem merge mai departe...Dumnezeu sa ne dea putere!

mariperijoc spunea...

Probabil ca astazi este o data plina de semnificatii pentru tine...toti cei pe care ii pomenesti mai sus iti sunt aproape...Dumnezeu sa le dea lumina vesnica si tie liniste sufleteasca!

Mirel Serban spunea...

Da !
este o zi speciala ... plina de semnificatii si de doruri ...

Azi ingerii sunt tristi…

Au terminat de-mpartit fericirea.

Obositi merg agale spre spaimele lor.
Un zeu mult prea mare, prea singur, de dor
Trist si el ia-asteapta-n pritvor.

Dar ochii lor vesnici nu mai zambesc.
Nu mai vad doruri…
Nu mai trezesc
Din zale, din ruguri,
Din patimi,
Trupuri…

Zeul le vede tacutele cazne…
Si nu se pricepe a-i alina
Ci doar ii cuprinde in tainice brate
Si-i tine pe palme, usor, la obraz,
Sopteste iubire, ascunde pacate,
Intuneca vremuri,
Descanta un dar…

Dar ingeri-copiii se sting
Pe-ntuneric…
Nu tipa, nu urla,
Se sting doar usor
Departe de zeul ce plange din ceruri
departe de zeul ce-i plange cu dor.

* Mirel

poli spunea...

Versuri de o mare sensibilitate, care imi aduc lacrimi in ochi

Mirel Serban spunea...

PS.

În numele cui plouă tocmai azi când învăţasem să plâng, amestecându-mi deodată durerile cu durerile lumii, lăsându-mă orbit de neputinţa de a-mi culege lacrimile?

În numele cărei legi plânsul solitar a fost interzis, tocmai acum când lacrimile mele, în numele tău, se aprind condamnându-mă la eternitate?

Ramona,

Mi-e sete de numele tău încuiat, ca o pradă, într-o duminică de ceară…

Mi-e sete de numele tău, încarcerat de un funcţionar cenuşiu, de un preot avar, şi de toţi ceilalţi…

Mi-e foame de tine, cea de luni,cea de marţi, de aceea de ieri, şi mereu de aceea de mâine…

Mi-e dor de aripile tale deschise, de zborul tău, încătuşat, de cuvintele spuse, şi de cele pe care, n-ai să mi le spui niciodată !

*****

Cum să le explic la copii ? Ce să le răspund la întrebările despre tine .... ???

Să le spun că mama a fost atât de bună şi Dumnezeu a iubit-o aşa de mult încât a luat-o sus în cer ?

Mi-e teamă că dacă le spun asa ... vor creşte şi vor urâ pe Dumnezeu ... îl vor urâ pentru că le-a luat mama.

mariperijoc spunea...

In fata acestor cuvinte pline de sensibilitate vorbele nu isi mai au rost ...nu mai pot sa spun decat atat:
Ramona,da-i putin din linistea ta lui Mirel,pentru ca nimeni de pe aceasta lume nu o poate face...Numai imbratisarea aripilor tale mai poate alina putin durerea lui...durerea lor...fa-i sa te simta ca le esti aproape!
Stim ca cei plecati ne sunt aproape,dar in asemenea momente de durere avem nevoie de un mic semn de la ei...de o intamplare...de un vis in care sa ne mai amagim...

NUTI spunea...

Chiar daca ingerii au terminat de impartit fericirea,chiar daca ei sunt tristi acum,chiar daca nu mai e nimic sub soare,chiar daca oadata cu ei ,au murit si zambetele noastre,sa stii..k nu am pierdut chiar totul ..si asta ne mai da puteri in fiecare zi...
Si mie mi-e dor ,Mirel,de Cosmin,la fel cum si tie ti-e dor de ai tai dragi ,care sunt acolo sus ,dar,ma alin cu gandul ,ca intr-o zi ,cand va randui bunul Dumnezeu ,vom fi din nou impreuna..
Sunt alaturi de tine si de durerea ta ,sa-ti dea Dumnezeu multa putere ,sa treci cu resemnare peste toate,si celor dragi ai tai ,mamei tale ,fratelui Daniel ,Ramonei ,bunicilor si strabunicilor tai ,lumina si odihna vesnica in Imparatia Lui!
Dumnezeu sa-i ierte si sa-i odihneasca in pace!

Narcisa spunea...

Citesc cu ochii inlacrimati incercand sa-mi dau seama de ce atata durere...parca prea multe pt un singur om...imi pare rau ca suferi,stiu cum este sa te doara sufletul,sa-ti fie un dor nebun de persoana disparuta incat nimic sa nu ti-l poata alina...stiu,cunosc sentimentul de a nu mai vrea sa te dai jos din pat,cunosc zambetul fals ce-l afisam de nevoie,cunosc toate sentimentele ce le-ai descris,imi pare rau ca nu-ti pot alina durerea,imi pare rau ca nu pot aduce linistea in sufletul tau...nu stiu ce as putea sa-ti zic sa te intaresc...dar stiu sigur ca impreuna cu noi,familia de aici,vei reusi sa treci mai usor...este o perioada trista pt noi toti cei ce am pierdut pe cineva,sarbatorile ne intristeaza si mai mult...ma rog pt linistea ta sufleteasca,pt a avea puterea de ati creste copilasi...ma rog pt sufletele celor adormiti din familia ta...te imbratisez Mirel...ai grija de tine...si spera...ca maine poate va fi mai bine...

Lili spunea...

Am citit si reciti gandurile tale asternute azi aici,azi cand probabil dorul si amintirile ti-au redeschis ranile sufletului...Spun, am recitit pentru ca pe undeva ma regasesc si eu.Si eu ma trezesc dimineata intreband:pentru ce?,incep si continui ziua asemenea unui robot facand lucruri pentru ca "trebuiesc"facute,zambesc pentru ca trebuie,mimez stari de bine,cad si ma ridic pentru a putea fi in rand cu lumea...De aceia iti inteleg zbuciumul sufletesc si durerea si nu-ti voi spune sa te "hranesti cu resturi de viata"...ci iti spun din toata inima sa te hranesti cu convingerea ca tu ai totusi un rost...copii(comoara ta!)si pentru ei, trebuie sa gasesti puterea sa te ridici deasupra acestor dureri,iubindu-i si ocrotindu-i.Dragostea copiilor tai Mirel si credinta in Dumnezeu trebuie sa-ti fie pavaza!
Pe ce dragi ai tai,plecati la Cer Dumnezeu sa le dea pace si lumina!

Corina spunea...

Mirel, iti spun ceea ce mi-ai spus si tu!N-am cuvinte..!Iti multumim ptr incredere...

lacrima_1965 spunea...

Da, e adevarat ce spuneti voi aici !
Pentru mine fiecare zi e searbada.
Fara rost si fara vlaga.
Ma mai re-animez putin cand imi vine baiatul de la facultate acasa,
o data la 2 saptamani .
Mi-e groaza de sarbatori ! Nu le mai vreau, dar nu pot sa fiu egoista si sa le opresc pentru cei care si le doresc.
Pozez in femeia care merge "mai departe", si probabil ca-mi joc bine rolul din moment ce chiar mi-a spus seful meu intr-o zi ca se vede ca am trecut cu bine peste necazul nostru. Dar el nu stie, asa cum nici altii nu se obosesc sa vada, ca plang neincetat destinul meu si al copilului meu, destin pe care nu l-am vrut, dar ni l-a impus cu forta cineva despre care am crezut ca
ne iubeste.Nu stiu pentru voi cum este, dar eu nu mai pot privi inainte fara sa vad disperare.
Si , cu toate astea, imi dau seama ca pe langa alte persoane de pe aici, sunt totusi o fericita, ca-l am alaturi de mine ( chiar daca o data la doua saptamani )pe baiatul meu care-mi mai alunga cu tineretea lui , negurile singuratatii si ale indoielii.

Mirel Serban spunea...

Ramona sa ma ierti de poti, sa ma ierti de toate... ca uneori prea tac si cad in soapte, iar alteori te urlu prea absurd, ca poate uneori te vad prea calda si prea buna sau alteori te caut oarb prin rugaciuni... si sa ma ierti ca uneori ma nasc in zori prea trist si mor pe inserat in gandul tau cu dor... Tu sa ma ierti de tot... ca poate uneori am sa mai uit ca ai fost minunea mea, iar alteori am sa te recompun din prea putine amintiri, ca uneori ma voi reindragosti cumplit de tine sau alteori am fost doar prea mirat de noi doi... si sa ma ierti ca uneori n-am sa mai stiu nimic, dar am sa te iubesc definitiv... cu sufletul meu pustiu... si sa ma ierti ca timpul meu a stat in loc, din momentul in care, mi-am pierdut puiul de Inger....

* Mirel

Anonim spunea...

Mirel,
...nu am cuvinte ,parca citeam gandurile mele ...sa stii ca la fel simtim toti cei pe care ..viata/destinul ?..ne-a incercat in acest fel..eu nu mai caut demult raspunsuri...stiu doar ca vrand-nevrand merg inainte...de ce si unde nici eu nu stiu...as vrea sa te pot incuraja sa iti spun vorbe frumoase..dar stiu ca raman doar vorbe...si nu ajuta f mult..E bine totusi ca ne-ai gasit,noi suntem aici si poti sa scrii ( si o faci f f frumos)de cate ori simti nevoia...nu esti singur! suntem alaturi de tine si poate impreuna ne va fi mai usor...sa mergem mai departe! ( Ildy)