O raza de lumina

Acum o luna, pe 22 ianuarie 2013, bunicul meu Bebe s-a stins, a plecat multumit pentru ca Dumnezeu i-a indeplinit cea mai mare dorinta: sa fie alaturi de sotia lui, de Gigisor a lui, care s-a stins dupa o lupta grea acum nici macar 2 ani. 

Pentru un copil crescut de bunici viata e intai mai usoara pentru ca toti stim ca bunicii ne alinta un pic mai mult decat parintii, ne lasa sa facem ce vrem, sa mancam cata ciocolata vrem si ne rasfata tot timpul...dar cand ne facem mari, viata ne pedepseste pentru rasfatul in plus pe care il primim, pentru ca noi, copii crescuti de bunici ne pierdem parintii de doua ori. Poate sunt multi care nu gandesc asa, dar pentru mine, asta s-a intamplat: mi-am pierdut mama de suflet, pe mamaia Gigi...acum in mijlocul iernii l-am pierdut pe singurul tata pe care l-am avut: pe tataie Bebe. Toti ne iubim parintii, buni sau rai, eu de exemplu n-am crescut cu tatal meu in viata mea pentru motive pe care doar el le stie, dar stiu ca o sa-mi fie dor si de el cand nu o sa mai fie. Cu mama multi ani m-am simtit de parca am sta in aceasi casa dar n-am fi mama si fiica, dar anii au trecut, am invatat toti din greseli si acum o iubesc enorm pe mama pentru ce si cum este ea si ce a facut pentru mine si o inteleg...Parintii sunt parinti si orice s-ar fii intamplat nu poti sa nu-i iubesti.
 
Bunicii pentru mine au fost mai mult decat parinti, ei au fost un refugiu sufletesc, lumea mea erau ei doi, pentru mine a fost clar de la varsta de 11 ani, de cand am plecat din Romania si a trebuit sa-mi iau ramas bun de la ei, ca atunci cand ei nu vor mai fi pe lumea asta, sufletul meu va pleca cu ei...si asa a fost.
 
Mamaia mea, Gigi, s-a chinuit cu un cancer nemilos, o boala pentru care simt o ura puternica, vazand ce poate face dintr-un om si traind cu mamaie ultimele zile ale ei. Gigi a fost o femeie frumoasa, atat fizic cat si sufleteste, in casa ei era loc pentru toti. Nu-mi aduc aminte nici o zi in care ea s-ar fi plans sau ar fi spus un nu, ea mereu a dat de la ea pentru cei din jur. In preajma ei era mereu veselie, ganduri bune si o caldura sufleteasca pe care n-o voi uita niciodata. In primavara anului 2011, tataie m-a sunat si mi-a zis ca mamaie nu e bine, stiam eu ca avea ceva dar amandoi faceau un mare secret ce anume si mie ca "copil" la 20 si ceva de ani nu-mi spunea nimeni nimic concret..cum spuneau ei si cum spun atatia parinti: "nu spune la copii, sa nu-i suparam". L-am auzit pe tataie la telefon ca nu era bine si i-si retinea cu greu plansul, dar nu am intrebat ce are pentru ca stiam ca nu mi-ar fi cerut ajutorul in fata niciodata, nu vroia sa ma supere, dar am simtit ca nu mai putea si mi-a spus ca mamaie nu mai are mult timp...i-am spus doar: tataie, maine la pranz ma urc in avion, la 3 sunt la voi. Si asa am facut, am ajuns in Bucuresti intr-o zi minunata de mai, nestiind ce ma asteapta. M-am oprit la coltul blocului sa ii iau lu`mamaie un buchet de flori ca stiu ca-i placeau mult florile. In momentul asta tataie mi-a zis ca nu si nu sa nu iau, dar berbec cum sunt, nu m-am lasat..abia mai tarziu mi-am dat seama de ce nu. 
 
Am intrat in apartamentul unde am copilarit si m-am oprit in ultima camera, in fata unui om care parca se ruga cu ochii la Dumnezeu sa vina sa o ia, era mamaia mea, Gigi, pe care cu greu am recunoscut-o dupa un an in care nu am vazut-o. Nu mai putea, cancerul ii mancase intregul plaman stang si se cuibarise in al doilea, mamaie nu se mai ridica, nu mai vorbea decat putin si foarte incet, nu mai putea manca. I-am aratat florile, inconstienta si socata de situatie si dorind sa-i fac o bucurie, dar mirosul era atat de puternic incat a trebuit sa fie imediat duse in alta camera pentru ca se sufoca de la parfum. 
Am stat o saptamana langa ea si l-am ajutat pe tataie cat am putut si am incercat sa le alinez durerea, o saptamana in care am vazut ce n-am stiut ca exista pe lumea asta, durere, chin, momente de groaza, dar si momente de dragoste eterna intre oameni. In ziua in care am plecat din Bucuresti am pupat-o pe mamaie si i-am zis din tot sufletul meu ca o iubesc, stiind ca nu o sa o mai vad in viata inca o data. Am plecat din camera, am facut 3 pasi si am incremenit auzind in urma mea pe mamaie strigand din tot corpul si sufletul ei cu putina putere pe care o mai avea, cu o voce de parca i se deschisesera plamani si cancerul nu era: SI EU TE IUBESC!
O saptamana dupa ce am plecat s-a stins. Inmormantarea ei a fost ca pentru o regina, bunul ei suflet a adunat oameni de peste tot care i-au aratat un ultim omaj. Mormantul ei era asa de plin de flori de parca nu credeai ca este mormant ci o pajiste luminoasa si frumoasa plina de trandafiri si garoafe. Desi pentru multi s-ar parea ciudat, eu am plans-o dar m-am bucurat pentru ea ca a putut sa se duca, orice om care vede un om chinuinduse in asa fel nu poate sa nu simta o pace pentru cel decedat ca a scapar de atata durere. In ultimele zile mi-a spus ca ei nu ii este frica, ca e pregatita si mi-a zambit.
 
Dupa moartea ei, tataie nu s-a mai recuperat, fizic si psihic. A cazut intr-o depresie majora din care nu a mai iesit. In camera ei i-a facut un altar si in fiecare zi i-i aprindea lumanari si vorbea cu ea, de parca nu ar fi plecat, de parca era doar pe balcon si el vorbea cu ea stand in camera pe scaun. Cred ca nimeni nu poate sa inteleaga o durere asa profunda ca aceea cand i-ti pierzi partenerul de viata, omul cu care ai calatorit prin lumea asta zeci de ani. Nici eu nu l-am inteles, ca sa fiu sincera, si-l rog sa ma ierte pentru asta. Am inceput sa il sun in fiecare zi la telefon si cand nu-l mai sunam un timp i-mi zicea: da vezi, ochii care nu se vad se uita. Am incercat sa-i fiu alaturi, dar acum privind inapoi am o dorinta imensa de a fi facut mai mult. Tataie era bolnav de mult, cu inima, cu picioarele, cu multe. Dar era descurcaret de felul lui si nu am crezut ca mi-l va lua Dumnezeu asa repede. Abea acum inteleg ce durere era in sufletul lui si ca el nu mai vroia sa fie pe lumea asta fara Gigisor a lui...
 
La inceputul anului nu s-a simtit bine si a fost internat, cum e obiceiul in sistemul de sanatate in tara l-au plimbat prin 3 spitale. In al treilea l-au dus pe picioare si noi l-am luat in cosciug. Multe zile nu stiau ce are si am mai vorbit cu el la telefon si nu credeam ca e grav. Ce mult imi reprosez acum ca nu am fost in stare inca o data sa spun: tataie, ma urc in avion si maine sunt la tine. L-am ajutat o data cu mamaie, dar inca o data pentru el insusi nu am ajuns si sincer mi-e greu sa traiesc cu gandul asta. Cand am aflat ca este pe moarte era deja prea tarziu, nu se mai putea face nimic, organele ii cedau si dupa operatie a intrat in coma. In timpul asta nu il mai sunasem de cateva zile pentru ca ma apucase o depresie din care nu ieseam, o stare psihica pe care nu pot sa o descriu, o tristete profunda care m-a doborat timp de cateva zile si m-am izolat la mine acasa si nu aveam puterea sa vobesc cu nimeni, exact in zilele in care ar fi trebuit sa-i fiu alaturi si tare regret. Nu i-am fost alaturi, nu i-am spus cat de mult il ador, cat de mult am nevoie de el, cat inseamna pentru mine. Cand mamaie era pe moarte m-am simtit impacata, am putut sa-i spun ce aveam de spus, dar lui, dragului meu tataie, n-am reusit. Chiar daca era in coma, am vrut sa-i puna cineva telefonul la ureche sa-i pot spune ramas bun si cat il iubesc, dar nu m-a asteptat...cu doua ore inainte sa-i pot spune asta s-a stins. Nu m-a asteptat...
 
I-mi este tare dor de el, de rasul lui sau cum atipea in fata televizorului, lucruri banale, dar pentru care eu mi-as da sufletul sa mai am parte de ele. I-mi reprosez multe si as vrea sa fi facut multe altfel, dar este prea tarziu, ma chinuie vina pe care mi-o dau si lipsa lui m-a golit inauntru. Ma simt ca un copil mic si neputincios in fata lumii mari, simt o durere profunda care nu ma lasa sa respir. Il visez in fiecare noapte pe dragul meu tataie Bebe si cand ma trezesc ma trezesc din nou in tristetea mea, fara el. Mereu ma uit in casa poate apare de undeva, dar niciodata nu-l gasesc...
 
A avut parte si el de o inmormantare care a aratat cat de iubit a fost si el. Cand l-am vazut la capela nu am crezut ca este mort..avea un zambet pe fata, cum n-am mai vazut niciodata, o expresie multumita si atat de zambitor. Era roz la fata si moale, de parca ar dormi si ar visa ceva frumos. El mereu a zis ca eu am fost iubirea lui cea mare si eu nu i-am spus de atatea ori cat ar fi trebuit ca il iubesc pana la stele, ca el mi-a fost si-mi va fi mereu singurul tata adevarat, n-am apucat sa-i multumesc si sa-i spun cat de minunat este si ce suflet de inger are, cum noi in ziua de azi nu mai gasim pe pamant. 
I-mi este greu sa cred ca trebuie sa merg inainte fara el, fata de acest om simt o iubire fara margini, i-i multumesc din tot sufletul pentru tot si-l rog sa ma ierte. De moarte nu am frica, nu am avut niciodata, sper ca atunci vom fii din nou impreuna, sa jucam un sah, sa bem un paharel de vin si sa radem toti impreuna. 
 
Cand am fost in biserica si ne-am luat ramas-bun, a iesit soarele in aceea zi friguroasa de ianuarie...L-am luat pe Bebisor de mana si i-am soptit, fara glas pentru ca durerea m-a coplesit, dar din tot sufletul: TU ai fost iubirea MEA cea mare!
 
Durerea asta nu dispare, orice am face noi toti care am pierdut pe cineva...timpul o acopera cu alte probleme dar si cu bucurii...dar ea este la fel ca in prima zi, ascunsa acolo si in clipele cand stam jos si ne gandim, ea revine si ne aduce aminte cat de iubiti au fost cei care i-am pierdut. Dragii mei Bebisor si Gigisor, ma rog la Dumnezeu ca voi sa fiti acum din nou uniti si cat timp eu voi trai o parte din voi va fii si pe acest pamant, pentru ca de fiecare data cand inima mea bate, bate pentru voi...

Sabina