25 iulie 2011

Melania si-a pierdut tatal...

Multumesc ptr mesajele de incurajare.
Am fost iarasi la el, i-am dus florile lui preferate tuberoze, am plans si m-am rugat sa-mi vorbeasca, mi-am strigat durerea catre el si catre mama, dar nu mi-au raspuns. Imi doresc sa-l vad, sa-l mai strang in brate, sa-i mai fac masaj, sa-l mai tachinez......vreau sa-i spun saru-mana ca de fiecare data cand plecam si cand veneam de la serviciu, sa pun masa sa mancam impreuna, sa-i fac prajiturile lui preferate......dar raman doar cu aceste dorinte.( Stii, candva, si eu am alinat durerea unor prieteni care isi pierdusera jumatatea, dar se pare ca pentru mine nu sunt in stare sa fac nimic.) Probabil nu sunt foarte coerenta, sar de la una la alta.....as vrea sa cad in uitare, dar nu pot. Poate ar trebui sa invat ceva din aceasta pierdere, dar nu stiu ce, nu sunt in stare sa vorbesc despre el fara sa am nod in gat si fara sa incep sa plang.Se spune ca durerea te purifica! Oare?
E greu, doamne cat este de greu. Niciodata nu mi-am inchipuit ca doare asa rau, ca e o rana atat de adanca.Niciodata nu m-am gandit ca ma va parasi, nu mi-am inchipuit cum va fi viata fara el. Si chiar si acum inca astept sa ma sune si sa-mi spuna"hai tata vino sa ma iei acasa". El era centrul universului, eu ma invarteam in jurul lui, toate se raportau la el. As sta de vorba cu un psiholog, dar nu am bani. Poate ca si un preot m-ar ajuta, dar...nu stiu daca va gasi calea de a-mi alina durerea din suflet. Tati...il iubea pe Dumnezeu, dar nu si pe slujitorii lui. Si Dumnezeu l-a iubit pe el numai asa se explica ca l-a luat la el asa repede de la debutul durerilor. Imi spunea ca-l dor toate si eu ii spuneam ce sa fac tata sa-ti alin durerea, spune-mi ce sa fac si eu fac. Seara de seara ii dadeam analgezice, dar nu-si mai faceau efectul. In ultimile nopti inainte sa-si ia zborul catre ceruri nu prea mai dormea si nici eu nu puteam, nu mi se inchideau ochii. Eu nu il vad in cosciug, nu-l vad deca t pe patul din terapie! Ma intreb de unde atata forta la el de s-a ridicat singur in picioare inainte sa moara....el nu se mai ridica decat cu ajutorul meu! De ce nu mi-o fi spus ca-si simte sfarsitul? Sora lui imi spune ca ptr a nu suferi si ptr a nu ma speria. Pe mine nu ma sperie moartea, mai rau ma sperie durerea! Of Doamne! Nu mai stiu ce sa fac si incotro s-o apuc!
Spuneti-mi voi care ati trecut prin aceeasi durere!
Va multumesc ca-mi sunteti alaturi!
Va imbratisez
Melania

16 comentarii:

Narcisa spunea...

Melania,stiu cat de greu trebuie sa iti fie,stiu cata durere ai strans in tine,cate intrebari fara raspuns si mai ales cat dor...si eu am vrut sa merg la psiholog,dar am dat de acest blog si Mari a fost psihologul meu,ea ma facut sa vad totul cu alti ochi,sa inteleg ca mama ma vede si durerea mea ii provoaca mamei o durere si mai mare,o visam pe mama spunandu-mi sa nu mai plang ca ii este frica de apa si nu stie sa inoate...apoi am inteles ca ei inoata in lacrimile noastre...Apoi rand pe rand au intrat persoane care sufereau la fal ca mine,ne-am sfatuit una pe alta,ne-am alinat durerile,si am devenit o familie unita de durerea unei pierderi...sa te rogi,rugaciunea si biserica iti vor face bine,te vor face sa te simti mai aproape de tatal tau si sa iti gasesti linistea,aici ne vei gasi mereu pe noi,gata sa te ascultam si sa te ridicam de cate ori vei simti ca cedezi...fi tare,pt tatal tau,da?el te vede,te simte,te aude,dar se zice ca atata timp cat tu ai sufletul plin de durere el nu se poate apropia de tine...te pup si capul sus,impreuna vom trece si peste aceasta incercare a vietii,D-zeu sa il odihneasca in pace pe tatal tau si tie sa iti aline durerea...

NUTI spunea...

Draga Melania,daca ar fi fost al meu primul comentariu probabil ca aceleasi cuvinte care ti le-a spus Narcisa ti le-as fi spus si eu.
Cand suferi de ceva ,de o boala ,stii cum e durerea aia ,o cunosti....la fe si aici ..am pierdut fiinte dragi si stim cum e durerea ,e de neinteles uneori de ceilalti din jur....asa ca te sfatuiesc ca cel mai bun psiholog vei fi tu insuti...cauta in interiorul tau ,invata sa traiesti asa,,,asa cum ne-a lovit pe toti de pe acest blog ,soarta ,destinul pe care nu-l mai putem schimba...si daca vrei fii aproape de noi ,cei care stiu ce simti ,,si vom incerca impreuna sa mergem mai departe...
Dumnezeu sa-l odihneasca in pace pe tatal tau iar tie sa iti dea puterea sa mergi mai departe!!

Steliana spunea...

Melania draga,eu sunt o mama indurerata
care mi-am pierdut unicul fiu la numai
25 de ani in imprejurari dubioase si nici
dupa opt ani nu am aflat ce s-a intamplat
de fapt cu el.
Rugaciunea, micile pomeniri,publicarea unor
poezii si mai ales visele m-au ajutat sa merg
mai departe.
Suntem o familie aici pe blog care are credibilitatea tuturor faptelor ce ni se intampla,familia noastra personala nu este
asa receptiva si intelegatoare.

Anonim spunea...

Sunt Roxana
Probabil ca nu sunt in masura sa dau sfaturi, din moment ce eu nu sunt in stare sa-mi revin dupa pierderea sotului, dar vroiam sa stii ca sunt alaturi de tine .Dupa o asa experienta vezi ca atunci cand altii aveau nevoie de incurajari, e mult mai usor sa incerci sa ajuti.Cand treci personal prin astfel de situatii, iti dai seama ca nici o incurajare nu iti alina durerea si tot ce auzi de la cei din jur stiai deja, dar nu mai suntem capabili, din cauza durerii, sa punem si in practica.
Pe mine doar plansul ma ajuta sa ma descarc, dar atunci cand plang singura, stand de vorba cu el, chair daca nu imi mai raspunde.Si ma rog mereu sa nu ii fac rau cu lacrimile mele.
Ar fii ideal sa fim asa de puternici in credinta sa putem spune ca Iov:"Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat...Fie numele Domnului binecuvant"
Pot sa-ti zic doar ca puterea o gasesti prin rugaciune, la Dumnezeu

Anonim spunea...

As vrea sa gasesc putere sa trec peste acesta durere, dar nu sunt in stare. Vad ca suntem legate prin pierderea unor fiinte dragi. Poate daca as fi avut pe cineva langa mine, as fi trecut mai usor, indreptandu-mi atentia si dragostea catre acel cineva. Durerea este ca o flacara care te arde, ca taietura unui cutit...
Nu pot intelege ce s-a intamplat de au evoluat lucrurile spre sfarsit.....de s-au indreptat spre nefiinta. As fi vrut sa-i iau durerile cu mana, sa le absorb....ptr ca el sa nu sufere....as fi vrut sa-i dau inima mea...venele mele..doar sa mai traiasca! El a suferit in tacere, nu s-a plans ca altii...ca-l doare, dar eu simteam...stiu ca avea dureri, banuiesc ca avea si un cancer...ca alminteri nu-mi explic hemoglobina atat de mica, nu a vrut sa-l duc sa-i fac investigatii...probabil i-a fost teama de ce o sa afle, teama imi era si mie. Am stat de vb cu un doctor, un bun prieten, si el mi-a deschis ochii si mi-a raspuns la temerile mele. Dar tot el mi-a spus si ca are mult prea multe probleme si nu o sa se chinuie prea tare. Tati imi spunea ca decat sa ajunga dependent in totalitate de mine, sa-l spal, sa-l streg, sa-l schimb, mai bine sa-l ia DD.Si a fost asa cum si-a dorit....nu a depins de mine decat cateva zile...care lui i s-or fi parut o eternitate. Cred ca se ruga domnului sa-l ia...pe cand eu ii multumeam ca a mai trecut o zi, dar il si rugam sa faca cum crede ca e mai bine ptr el!!! Eu nu i-am cerut sa-l ia, dar poate ca EL a crezut ca asa e mai bine ptr tati. El s-a linistit, este alaturi de parintii lui, nu mai are dureri, dar eu.....eu cu cine sunt? Durerea mea cine o alina? Ma rog Domnului seara de seara sa ma ajute sa trec peste durere, sa ma ajute si sa-mi arate calea...si sper ca voi reusi...sa gasesc lumina care sa-mi calauzeasca pasii. Am nevoie de munca intensa care sa-mi ocupe timpul si mintea. Oricum va multumesc tuturor ca ati gasit resursa necesara de a-mi da putere desi...si voi treceti prin durere.
Cu mult drag,
Melania

Narcisa spunea...

Melania,nu esti singura,asa gandeam si eu,nu vedeam nici o lumina la capatul tunelului,dar cu ajutorul lui Mari a a celor de pe acest blog am reusit sa depasesc etapa de criza,durerea nu va trece niciodata,dorul va fi din ce in ce mai apasator,dar vei invata sa traiesti cu ele,te rog incearca sa te linistesti,pt tatal tau,el te vede si iti percepe durerea,vrei sa sufere si acolo sus?cum crezi ca e sufletul lui cand te vede mereu plangand?fa-o pt el,da?noi suntem aici,vorbeste cu noi,sa ne spui mereu ce simti,si vei vedea ca impreuna iesim la lumina,avem momente cand fiecare dintre noi clacheaza,dar celelalte ne intind mainile si rand pe rand ne ridicam...te pup

Anonim spunea...

Melania, te inteleg si stiu prin ce treci, la fel ca si tine si eu mi-am pierdut tatal si eram la fel de dependenti unul de altul. Ma astepta sa vin de la servici doar ca sa mai stam de vorba, iar dimineata ne beam cafeaua impreuna. Durerea e prea mare chiar si acum dupa 2 ani jumate de la moartea lui si incerc sa imi revin dar nu pot. M-am schimbat foarte mult in acest timp, nu mai sunt persoana optimista si vesela dinainte, acum nu mai imi doresc nimic, nu mai ma bucura nimic.Din pacate, de abia acum imi dau seama cat de mult imi lipseste si cat de dor imi e de el, cand il ai langa tine zi de zi nu realizezi ca finalul poate veni oricand.
Dumnezeu sa ne intareasca pe toti,
Paula

Tuchi spunea...

Melania, m-am regasit in povestea ta dureroasa si parca in tatal tau l-am regasit pe tatal meu...la fel spera si tata sa plece cat mai repede sa nu ne incurce, sa nu suferim.. Mi-au dat lacrimile cand am citit si mi-am amintit durerea ce o suporta tata si nu facea altceva decat sa geama sa nu vedem noi cat sufera si cum durerea, boala cancerul il topeste. dar boala a invins si ni l-a luat de langa noi.

A trecut un an si cateva luni de atunci si trecand prin experienta asta ce nu o doresc la nimeni pot sa te sfatuiesc sa ai rabdare, sa plangi daca iti vine, sa urli daca sufletul tau asta cere, sa vorbesti cu oamenii ca poate te descarci, sa te rogi pentru el si pentru tine sa-ti dea Dumnezeu putere. timpul va alina durerea, stiu ca e greu de crezut dar vei reusi sa ramai doar cu amintirile frumoase sa te impaci cu despartirea si sa stii ca Dumnezeu le da pe toate cu un scop pe care noi nu-l vedem poate ..
te imbratisez sincer si voi fi langa tine cum altii au fost langa mine si le multumesc (mai ales celor de pe acest blog)

Narcisa spunea...

Ai dreptate Paula,durerea ne schimba total,nici eu nu mai sunt cum eram inainte,moartea mamei ma schimbat total si niciodata nu voi mai fi la fel...o parte din mine a murit cu ea...ma regasesc in cuvintele tale...D-zeu sa ne aline durerile si sufletele ranite!

Anonim spunea...

Sunt schimbata. Nu mai sunt fata care zambea mereu, desi sufletul ei poate plangea deja. Imi spunea un angajat de la Rompetrol"sa nu va schimbati niciodata, sa aveti mereu zambetul pe buze", dar....zambetul a disparut. Rar mai reuseste cineva sa ma faca sa schitez un zambet in coltul gurii. Toti imi spun sa privesc mai departe, as vrea, dar nu sunt in stare. As fi dorit sa fie langa mine si sa ne bucuram impreuna de reusita mea la licenta, dar nu a fost. Desi am fost foarte stresata, licenta am dat-o dupa ce el a murit, am luat-o chiar cu medie buna, dar nu m-am bucurat, efectiv nu am simtit nimic. A fost doar un examen. El isi dorea foarte mult sa ma vada lucrand in domeniul farmaceutic, dar...nu am nici sanse si nici putere ca sa ascult oameni povestind de durerile care ii incearca. Am nevoie de imbratisarea lui!! dar nu ma va mai imbratisa niciodata. Cand mergeam la tara si intram in gradina sa fac treaba isi lua un scaun si ma privea. Acum fac treaba ca un robot....si nu ma mai priveste nimeni. Sau poate ma priveste din ceruri. Azi- noapte am dormit singura in casa ptr prima oara( a stat o verisoara cu mine) iar dimineata cand m-am trezit.....am mers spre camera lui asa cum faceam de fiecare data, dar era goala. Nu mai am ptr cine pregati micul dejun, nu mai am pe cine chema la masa, nu mai am ptr cine pregati medicamentele....sunt singura, casa este pustie....doar florile imi mai cersesc atentia. Ele sunt singurele carora le mai ofer dragoste si atentie. Doamne da-mi putere! Da-ne putere sa acceptam voia ta!Tatal nostru carele esti in ceruri faca-se voia ta!!! Inca o data mutumiri tuturor, Melania

Steliana spunea...

Sa nu-ti fie teama ca esti singura,
spiritul tatalui tau este o scanteie
divina calauzitoare ,protectoare,spiritul
este nemuritor.
Ai incredere in rugaciunea de seara si telepatic
vei primi ajutorul sufletesc si trupesc.
Din proprie experienta iti descriu cele de mai sus .
In plus gandurile noastre bune te vor insoti mereu.

roxana spunea...

Iti dau dreptate.O asa experienta te schimba pt totdeauna.Si eu am realizat ca nu o sa mai fiu niciodata la fel.Dar se spune ca ce nu te omoara, te face mai puternic,Sper ca in timp sa se adevereasca si la noi.
Ma regasesc in ceea ce ai scris, ca ti-ai fi dorit sa fie acolo langa tine,indiferent cum, dar sa nu se chinuie.Dupa ce am aflat vestea, ma rugam sa nu fii murit, macar sa fie acolo in spital ca o sa am grija de el toata viata, indiferent cum e...Dar poate ca Dumnezeu a ales pentru noi raul cel mai mic.Pe noi ne-ar fi bucurat sa ii avem langa noi, dar pt ei ar fi fost o suferinta imensa sa depinzi de alta persoana, mai ales pt un barbat care a fost mereu in putere si a muncit.Desi nu reusim sa realizam din cauza durerii imense, poate Dumnezeu a ales sa fie mai usor..si pentru ei...o moarte fara prea mult timp de chin.Nu stiu daca e asa,dar incerc sa inteleg "de ce?" fara ca sa fac si mai mult rau, fara sa ii fac rau si lui cu gandurile mele
Roaga-te mult si poate in timp va veni si linistea sufletesca.Te pup

Anonim spunea...

Intr-un fel zic ca e bine ca nu se mai chinuieste, dar....faptul ca am ramas fara el....ma doare. A mai trecut inca o zi, a mai trecut o noapte in care nu l-am vazut stand pe fotoliul lui preferat!Ajung acasa fara nici o tragere de inima stiind ca nu mai e nimeni de cealalta parte a mesei....tacamurile lui le folosesc eu, doar..doar ...va veni sa ma certe ca i le folosesc. Pare ciudat, dar el avea lingura lui si furculita, le are de cand aveam 8 ani si el a avut piciorul rupt si in gips!!! Atatia ani....doamne...parca a fost ieri. Imi aduc aminte si acum: a venit acasa, la tara, cu salvarea, iar eu...ca un copil prost mi se parea tare...sa pot desena pe gips.Mi-l aduc aminte cum se spijinea in cirje, dar si cum sarea intr-un picior...si in rest pana in 1993 nu a mai avut probleme de sanatate. Atunci, of cat s-a mai chinuit...a avut AVC pe stg....si statea imobilizat la pat si era dependent de altii si nu-i convenea. Cand a inceput sa mearga singur, chiar daca in ciomag, a fost cea mai mare bucurie, deci intr-un fel il inteleg ca e greu sa depinzi de altul. Nu mai stiu ce sa zic, ar trebui sa ma impac cu fpatul ca asa a vrut Domnul, dar inca nu reusesc. Desi sunt convinsa ca DD l-a luat ptr ca a fost un om bun, un copil iubitor si un tata si mama ptr mine bun si iubitor, desi nu mi-a spus-o. Nu mi-a spus niciodata mie ca e multumit de mine, ba dimpotriva ma critica, dar imi spuneau altii cat de multumit e de mine si car de mult se bucura ca ma descurc si ca de fapt eu sunt baiatul lui. Si cateodata imi spunea ca la cat de "dracoasa" sunt ca fata, daca as fi fost baiat....as fi ajuns departe. S-a bucurat de fiecare realizare a mea....se intrista cand ma vedea singura si imi zicea ca nu-si explica de ce nu mi-am gasit jumatatea, ca barbatii au orbit, dar el nu se gandea la faptul ca ceva din trecut...m-a facut sa fiu asa, neincrezatoare. El nu se destainuia din pacate, dar eu mai insistam sa-mi povesteasca ptr ca ma gandeam ca-i face bine sa se descarce sufleteste. Cand a murit mama dansului s-a inchis in el si mai mult, nu l-am vazut plangand, desi mai bine sa plangi, sa urli...decat sa suferi si sa te distrugi. De fapt eu vorbesc de el, dar si eu tot asa procedez acum cand el nu mai este...Doamne da-mi putere sa trec cu bine si sa nu o iau razna! Dupa ce a murit mama care m-a crescut am facut depresie, o depresie foarte urata, dar cu ajutorul unei doctorite foarte bune am reusit sa trec cu bine. Si m-a ajutat si faptul ca stiam ca tata sufera si ca are nevoie de mine si asta m-a ajutat. Dar acum....cum sa ma ajut...trebuie nu ? Sunt inca o femeie tanara ! Dar sunt ingenuncheata....si vreau sa ma ridic, dar nu pot, nu inca. Poate peste ceva vreme...sper...
Multumesc ca am descoperit acest blog si aceste persoane minunate unite prin durere...multumesc dnei Marilena in special ptr grija pe care si-a facut-o ptr mine!
Va multumesc si ma rog sa va dea Dumnezeu sanatate si putere!
Va pup, Melania

Narcisa spunea...

Melania,vei vedea ca timpul iti va mangaia ranile sufletului,vei accepta ca nu mai poti intoarce timpul,ca nu-l mai poti intoarce din drum,si atunci va veni si linistea sufleteasca...tot ce mai putem face pt ei este sa ne rugam,sa le aprindem lumina,sa le facem pomenirile,sa avem grija de mormintele lorsi sa asteptam ziua in care vom fi iar impreuna intr-o lume mai buna...gandeste-te ca tatal tau este viu,este bine,nu mai sufera,nu mai este bolnav,este intr-o lume unde nu exista durere,nici suspine,te vede,te aude,te viziteaza,vegheaza asupra ta si oriunde esti tu acolo este si el....eu asa gandesc si doar acest gand ma pus pe picioare...incearca si tu,te pup

mariperijoc spunea...

Dragele mele sunt aici,va citesc comentariile dar imi este greu (din cauza conexiunii la internet) sa va raspund...Ma bucur sa vad ca va sprijiniti reciproc...
Nu aveti pentru ce sa imi multumiti,cunosc asa de bine fiecare etapa pe care o descrieti...
Indiferent de pierdere ne intelegem reciproc pentru ca traim aceeasi durere...aceeasi dureroasa despartire de o fiinta draga...
Ei sunt bine acum si linistiti dar pentru noi cei ramasi este cumplit...
In timp ne obisnuim cu ideea ca nu se mai intorc,ca nu avem ce sa schimbam,ca lacrimile si tanguirile nu ii aduc inapoi si nu ne ramane decat sa ne rugam pentru sufletele lor si sa le aratam dragostea noastra prin comemorari,pomeni,rugaciuni...
Dumnezeu sa ne dea putere si celor adormiti odihna vesnica!

Lili spunea...

Melania,ti-am citit povestea si-ti sunt si eu alaturi cu un gand bun si o mangaiere(virtuala)!Noi toate cele de aici am trecut prin aceasta faza(de disperare) prin care treci tu si Roxana acum...si stiu ca nimic nu va poate alina durerea.Acum incearca sa comunici mult cu cei din jur ,plangi daca asa simti,fa-i toate randuielile , roaga-te pentru odihna sufletului tatalui tau si incearca incet, incet sa accepti trecutul si sa te impaci cu prezentul, numai asa vei putea merge mai departe.Si...nu intamplator ai descoperit acest blog care este o adevarata terapie ptr. sufletele noastre zbuciumate.Si eu acum 6ani jumate, mi-am pierdut singurul fiu(de 33 ani)intr-un accident de masina . Am ramas acum, in pragul batranetii doar cu un mormant ,poze si multe amintiri...Desi viata mea s-a sfarsit in acel ianuarie geros ,a trebuit sa ma ridic si sa merg mai departe ptr.a-i face pomenirile si ptr. a ma ruga ptr. odihna sufletului lui. Dumnezeu sa te intareasca si sa-ti dea linistea de care ai nevoie! te imbratisez