Rănile nu dispar niciodată. Rănile unei pierderi, oricât ar fie ele de mascate, rămân atașate de chipul nostru. Se spune că înveți să trăiești cu orice. Dar, după plecarea cuiva iubit înveți cum să te naști din nou. Pentru că nimic din ce era nu poți să-l percepi ca înainte. Și cauți motive. Motive întemeiate pentru care să te ridici iar, din pat, dimineața. Pentru a face pe cineva să zâmbească. Întotdeauna există cel puțin o persoană pentru care să faci asta.
Dai un nou sens vieții până când și tu vei lăsa urme în inima celorlalți. Pentru că, venim pe rând și plecăm pe rând. Bucuria și tristețea le trăim lângă cineva sau în absența sa. Emoțiile sunt ceea ce ne leagă de cei din jur. Uneori le percepem ca blestem. Avem explicatii pentru ele. Mai putin pentru durere. Durerea sfârșitului.
Mă gândesc la cei care nu mai sunt. Și simt că, de fapt, n-au plecat niciodată. Doar că nu sunt aici să ne spună: “Totul va fi bine!”
Mă gândesc la cei care nu mai sunt. Și simt că, de fapt, n-au plecat niciodată. Doar că nu sunt aici să ne spună: “Totul va fi bine!”
O îmbrățișare celor care sunt nevoiți să își reconstruiască universul!
Cu mult drag, Jurj Alina!
http://www.existaviatadupadoliu.ro/2012/08/de-ce-trebuie-sa-suferim/#more-2168
3 comentarii:
Noi , toate cele de pe blog ne-am reconstruit universul...indiferent care a fost pierderea, ca a fost copilul, tatal, mama, iubitul, sotul, sotia.
Important este sa reusim sa-l reconstruim!va imbratisez pe toate.
Practic invatam sa traim in nou...ne luptam cu furtunile din suflet si zambim timid cand este vreme buna...Va imbratisez si sunt mereu cu sufletul alaturi de voi!
Da,invatam lucrul cel mai greu :sa traim fara cei dragi langa noi...
Va imbratisez pe toate cu dor!
Trimiteți un comentariu