POEŢI
GIURGIUVENI
Marilena Perijoc
SUFLET ÎN FLOARE
“Azi paşii mă poartă pe alei pustii
Privirea-mi ascund peste tot în cale
Am înţeles că nu ai să vii
Din al meu suflet cad lin petale
Furtuna în care am fost prinsă cândva
Pe un mal nisipos m-a aruncat
Şi-o cale deschisă spre undeva
E viitorul întunecat”
Poezia ”Suflet în floare” e o deschidere către viaţă,
dar o viaţă care răscoleşte sufletul,speranţele,încrederea şi care nu mai poate
fi resimţită decât ca un dat al sorţii.
Când nu mai înţelegi cum de totul se răstoarnă într-o
clipă nu-ţi mai rămân decât două variante: să lupţi sau să împărtăşeşti lumii
întregi trăirea ta.
Poeta Marilena Perijoc pendulează între aceste două
căi cu sufletul răvăşit, cu o sinceritate dezarmantă, cu o puritate a
sentimentului de credinţă în Dumnezeu ce pare a lumina mintea oricărui om care
se apleacă peste versurile ei.
E de înţeles că astfel se simte mai liberă, mai
puternică, mai aproape de ce i-a rămas.Şi evident i-a rămas ceva de mare preţ: talentul
de a scrie, disponibilitatea de a-şi deschide sufletul şi de a arăta că acolo ,
în suflet, stă puterea de a merge mai departe oricare ar fi obstacolele, piedicile,
renunţările, neîmplinirea.
“Îmi caut prin camera inimii mele
O forţă ascunsă,o rog pe ea
Să mă ajute în zilele grele
De la pământ să mă pot ridica”
A merge pe un drum străjuit de ambele părţi de ziduri
înseamnă a trăi o senzaţie de izolare dar poeta are nebănuite puteri şi una din
acestea e puterea de a te dedica artei sensibile, de a te retrage, fie doar şi
în închipuire într-o odaie a sufletului care a rămas curată, luminoasă, plină
de amintiri.
Şi chiar dacă aceste amintiri nu fac decât să mai
redeschidă o rană, poeta se agaţă de acele ziduri de netrecut şi reuşeşte,din
când în când, să respire aerul proaspăt de afară
“Şi dacă singură mă simt uneori
Greutăţi peste umăr mă apasă
Cu ochii în sus cercetând printre zări
Caut pe cer o fereastră…”
A trăi între aceste apăsări nu e deloc uşor.Şi totuşi
a-ţi deschide sufletul, odaia aceea cu lumini şi umbre e o şansă de purificare
şi doar prin purificare sufletul se înalţă.
Zbuciumul poate fi binefăcător, întunericul se poate
risipi într-un punct unde înfloreşte o sclipire de speranţă, pustiul are ici
–colo oaze de verdeaţă, sub gheţari mai pot exista fragmente minuscule de viaţă.
Fiecare poezie a Marilenei Perijoc e ca o renaştere.
Şi renaşterea e ca o binecuvântare când viaţa îţi
aşează semne de întrebare la fiecare răscruce
“Şi mai adânc, cu praful suit până la cer
O singură durere mai grea şi mai bătrână…”
…sună versurile unei alte poete care caută şi ea
răspunsuri la întrebări răscolitoare,scormonind în trecut printre lucruri
vechi,trecute şi atât de prăfuite încât pulberea ajungea ”până la cer”
“Suflet în floare” e o poezie cu “paşi”, cu “alei”, cu
ascunzişuri în care poeta nu reuşeşte să ajungă pentru a vedea, pentru a
descoperi ce e dincolo de necunoscut. În urma ei bântuie încă o furtună de
nisip care i-a orbit vederea, a descumpănit-o până când a renunţat să-şi mai
închipuie că va exista vreodată un viitor.Nisipul şi petalele nu pot coexista,
nisipul e deşert, petalele reprezintă florile, viaţa.A te zbate între viaţă şi
moarte,iată ce semnifică parcursul unei existenţe în care înţelegi că acel
“cineva” nu va mai veni.
Şi atunci retragerea în interiorul propriei fiinţe e
singura armă de apărare împotriva zilelor grele în care a fost silită,
îngenuncheată de o forţă cumplită a destinului.
“Mater dolorosa” e imaginea unei fiinţe supreme
căutând cu privirea, către cer, o fereastră din care să se reverse o speranţă,
poate iertarea, ajutorul, o mână întinsă, ceva de care să se agaţe pentru a
putea continua:
“De-acolo doi ochi veseli zâmbesc
Molipsind de acum veşnicia
Privind către mine doresc
Să-mi vadă pe chip bucuria”
…Şi minunea se petrece: de acolo, de sus, din veşnicie
apar doi ochi ca doua lumini care transmit o bucurie molipsitoare, parcă de
dincolo de timp şi de dincolo de lume.
“Sunt parte dintr-un feeric tablou
Pictat de-un maestru-n culoare
O melodie ca un ecou
Transformă al meu suflet în floare”
Poeta se integrează sufleteşte în această feerie de
lumini şi aude melodii cereşti care-i transformă, ca prin farmec, durerea în
bucurie, disperarea în rugăciune,dorinţa de a dărui în profesiune de credinţă:
“Si înapoi bucurie voi da…”
Mariana Mincă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu