Timpul

Timpul se cerne printre degetele noastre,
Precum nisipul din clepsidra.
Atat de repede ia cu el anii,
Nelasand in urma noastra nici o urma.
Rapid si fin si curat
Alearga,se risipesc toate
Fara sa apucam macar
Sa ne cunoastem.
E atat de fin si alunecos,
Sa incercam noi cei din lumea moderna
Sa il oprim…
Savantii,politicienii,poetii
Sa-si uneasca fortele!
Impreuna cu acelasi gand
Sa descopere pastila miraculoasa,
Sau formula magica
Care sa sporeasca nisipul…
Sa nu se termine niciodata,
Sa nu se iroseasca timpul
Si odata cu el anii
Si vietile oamenilor
Care se nasc si dispar
De parca nici nu ar fi existat…
Atat de rapida este trecerea noastra prin viata
Incat cei ramasi se intreaba daca a fost realitate sau au visat.

"Ivata de la apa sa ai statornic drum,
Ivata de la flacari,ca toate-s numai scrum,
Invata de la umbra sa taci si sa veghezi,
Invata de la stanci cum neclintit sa crezi!
Invata de la soare cum neclintit s-apui,
Invata de la piatra cum trebuie sa spui;
Invata de la vantul ce-adie pe poteci,
Cum trebuie prin lume de linistit sa treci
Invata de la toate ca toate-ti sunt surori,
Cum treci frumos prin viata,cum poti frumos sa mori!
Invata de la vierme,ca nimeni nu-i uitat,
Invata de la nufar sa fii mereu curtat.
Invata de la flacari ce-avem de ars in noi,
Invata de la ape sa nu dai inapoi.
Invata de la umbra sa fii smerit ca ea,
Invata de la stanca sa-nduri furtuna grea!
Invata de la soare ca vremea sa-ti cunosti,
Invata de la stele ca-n cer sunt multe osti.
Invata de la greier,cand singur esti,sa canti,
Invata de la luna sa nu te inspaimanti;
Invata de la vulturi cand umerii ti-s grei
Si du-te la furnica sa-i vezi povara ei!
Invata de la floare sa fii gingas ca ea,
Invata de la soare sa ai blandetea sa!
Invata de la pasari sa fii mereu in zbor,
Invata de la toate ca totu-i trecator.
Ia seama fiu al jertfei,prin lumea care treci
Sa-nveti din tot ce piere,cum sa traiesti in veci!"

Un profesor de filozofie statea in fata studentilor sai avand cateva obiecte in fata lui!Cand a inceput ora,fara sa spuna un cuvant,a luat un borcan mare si a inceput sa-l umple cu pietre cu diametrul de aproximativ 5 cm.Apoi i-a intrebat pe studenti daca borcanul este plin.
Au fost cu totii de acord ca este plin!Apoi a luat o cutie cu pietricele si le-a turnat in borcan,scuturandu-l usor.Desigur ca acestea s-au rostogolit printre pietrele mari si au umplut spatiile ramase libere.
Apoi i-a intrebat pe studenti daca borcanul este plin.Au fost din nou de acord ca este plin.Si au ras.
Apoi a luat o cutie cu nisip si l-a turnat in borcan,scuturandu-l usor.Desigur,nisipul a umplut spatiul ramas liber.
Acum,spuse profesorul,vreau sa recunoasteti ca aceasta este viata voastra.
Pietrele mari sunt lucrurile importante:familia,partenerul,sanatatea si copiii vostri,lucruri care,chiar daca totul este pierdut si numai ele au ramas,viata voastra tot ar fi completa.
Pietricelele sunt celelalte lucruri care conteaza:slujba,casa si masina.Nisipul reprezinta lucrurile mici care completeaza restul.
Daca puneti in borcan mai intai nisipul,nu mai ramane loc pentru pietrele mari si pentru pietricele.La fel se desfasoara si viata voastra,daca va consumati timpul si energia cu lucrurile mici,nu veti avea niciodata spatiu pentru lucrurile importante.Fiti atenti la lucrurile care sunt esentiale pentru fericirea voastra.
Jucati-va cu copiii vostri,faceti-va timp pentru controale medicale,duceti-va partenerul la dans.
Va ramane mereu destul timp sa mergeti la serviciu,sa faceti curat in casa,sa dati o petrecere sau sa duceti gunoiul.
Aveti grija de pietrele mari in primul rand,de lucrurile care intr-adevar conteaza.Stabiliti-va prioritatile,restul este doar....nisip.

Iubitului meu

Mi-e dor de vocea care striga catre mine
Mangaietor si dulce si suav,
Caci numai ea canta pe note
Numele meu.

Il rasfata din dragoste de mine
Si inca aud “Ma mai iubesti?”
Iar eu glumeam mereu spre tine
Spunandu-ti “Nu”

Din dor, azi fac un zid ce ma-nconjoara
Iar din iubire,puntea catre tine
Caci va veni si ziua cand voi spune
Iubirea este vie!

Privesc spre cer si eu te vad pe tine
Cu veselia ta molipsitoare
Ce ne lipseste atat!
In lumea noastra
Acum e o liniste ce doare.

Zambim si noi cand ne uitam spre tine,
Dar inca aici, noi stim de suferinta
Si va veni si ziua in care
Si noi o vom uita,
In pace si credinta!

Am primit cartea de la Adriana

Am lipsit o perioada din oras si la intoarcere am avut deosebita placere sa gasesc pachetul cu cartea primita in dar de la Adriana.
Cand am aflat de gestul ei minunat am spus ca Dumnezeu va trimite aceste carti celor care au nevoie de ele.Si El a facut ca aceasta minunata carte “Fiecare zi ,un dar al lui Dumnezeu” sa ajunga si la mine.Multumesc Adriana,multumesc Mariana, voi care ati citit cartea stiti cat ma ajuta.Iar voua care inca nu ati citit-o va spun ca inca din primele pagini am inteles ca Dumnezeu da fiecaruia o cruce pe masura.Ne da atat cat putem sa ducem.Si tot el ne da forta,alinare si puterea de a trece peste aceste incercari daca noi credem in El si Il rugam sa ne ajute.Cei plecati dintre noi au ajuns intr-o lume unde “nu mai sunt nici lacrimi, nici boala, nici suspinare”.Suntem tristi pentru ca nu mai sunt langa noi dar avem alinarea ca acolo le este mult mai bine…
Cartea contine insemnari pentru fiecare zi din an,iar la data de 3 ianuarie am citit:

“Prietenii nostrii care s-au mutat intr-o lume mai buna nu se vor mai intoarce niciodata la noi,nu ne va mai fi dat sa le vedem chipul drag aici pe pamant,sa le auzim glasul,dar stim ca incheierea unei vieti aici pe pamant nu inseamna sfarsitul.Moartea nu este decat o trecere la o viata desavarsita si in aceasta ne gasim mangaiere si nadejde.Desi ei nu se vor mai intoarce la noi,vom merge noi la ei,atunci cand Domnul ne va chema la Sine.Avem de strabatut un drum lung,suntem chemati sa ne ducem truda pana la capat,inca nu ne-am invrednicit de marea liniste,i-am mai ramas datori Domnului cu cate ceva.Suntem obligati sa ne indeplinim menirea ce ni s-a dat aici, pe pamant.De-abia dupa aceea vom putea sa ne bucuram in ceruri de fericita sarbatoare care nu va avea sfarsit.Sa ne acceptam cu bucurie povara,sa ne-o ducem constiincios pana la capat,chiar si cu pretul lacrimilor si al unui chin istovitor:’’Cu staruinta sa alergam la intrecerea ce ne sta inainte’’(Evrei 12,1);sa asteptam cu rabdare chemarea pe care Dumnezeu ne-o va face la patria cea vesnica.Ce fericire va fi atunci,cand ne vom afla in lumina iubirii sale si vom fi mereu impreuna cu Domnul!
Voi,fratilor,cei ce suferiti acum,chiar nu gasiti alinarea in aceasta nadejde vie?Lacrimile sa va impaienjeneasca ochii intr-o asemenea masura,incat sa nu mai fiti in stare sa vedeti aceasta luminoasa zare?
Mergeti la El si veti gasi mangaieare si pace!Cunoscandu-va slabiciunea va va linisti cu privirea Lui iubitoare.Bratele sale raman mereu deschise inaintea voastra,grabiti-va sa va apropiati de ele si veti gasi aparare de toate stramtorarile si de toata frica.Puneti-va nadejdea in Dumnezeul mangaierilor care va cheama la El si care este gata sa reverse asupra voastra,a nevrednicilor si neputinciosilor,pacea si bucuria,al caror Izvor este.Primiti cu smerenie si dragoste crucea care v-a fost data,purtati-o cu rabdare.Nu mai este mult pana la fericita clipa cand Mantuitorul va va chema la liniste,acolo unde nu vor mai fi nici lacrimi,nici boala,nici suspinare.”

Multumesc lui Dumnezeu si celor care mi-au daruit aceasta carte ,datorita careia invat sa vad lucrurile altfel.

Paste fericit!

Dumnezeu sa va dea un curcubeu la fiecare furtuna, un zambet la fiecare lacrima, o binecuvantare la fiecare pas, o promisiune la fiecare grija si un raspuns la fiecare intrebare

In amintirea fiului meu, Andrei

Era in anul 1995. Inca incepatoare in ale credintei, oprita fiind de la taina impartasaniei, in doliu dupa scumpa mea mama...insarcinata pentru a treia oara. Fetele aveau varsta gradinitei. Toata lumea spunea ca mi-am pierdut mintile, din moment ce ma pregateam sa aduc pe lume al treilea copil. Adevarul e ca nu ma bucuram nici eu, dar nu vedeam alta cale. Nu puteam face avort. Si imi era atat de greu, singura impotriva lumii intregi, incat pasii mei nu mai stiau drumul spre biserica. Rugaciunea mea s-a racit...Singura incurajare o primeam de la scumpele mele fetite, care acceptasera ideea de a imparti tot ce aveau cu viitorul fratior sau viitoarea surioara. Ma induioseaza si azi amintirea unor cuvinte dulci, rostite din nevinovatia sufletelor lor. Aveam pe vremea aceea doar 2 camere, iar cei apropiati din familie spuneau: "Nu mai e loc pentru un al treilea copil". Si fiica mea cea mare, de cinci anisori, raspundea cu glas suav: "Uite, mai e putin loc, aici in patul asta, aici pe margine!"

Eram obosita, agitata, stresata, intr-o continua alergatura. Nu m-am ingrijit deloc. Sotul meu a plecat in misiune la granita cu Iugoslavia. Eram singura, faceam si scoala de soferi. La sase luni s-a rupt filmul, am inceput sa ma simt foarte rau. M-am internat in spital, ca sa nu pierd sarcina. Dar intr-o seara, inevitabilul s-a produs. Cam la sase luni si jumatate.

Andrei a sosit mult prea devreme. Nu i-a dat nimeni nici o sansa. Nu a scos nici un sunet. Nu a incercat nimeni sa-l salveze. Nici macar nu i-au legat buricul, l-au lasat asa, aruncat pe o paturica. Eu l-am "furat" ca sa-l incalzesc, infasandu-l intr-un prosop. Arata bine, semana cu sotul meu, ma strangea de deget. M-a gasit doctorita si m-a certat. I-am cerut sa-i lege buricul si sa-l duca la reanimare. Am fost refuzata, pe motiv ca nu stiu ce cer...A decis ea, pentru binele meu...m-a scutit de posibilitatea de a avea un copil probabil bolnav, probabil cu dizabilitati. M-a alungat de langa el. Am pandit si l-am furat inca o data. La fel si a treia oara. Pana la urma, femeia de langa mine, o crestina autentica in grija careia m-a dat Maicuta Domnului in acele zile, mi-a zis: "Maine dimineata este alta doctorita la copii, care va face totul ca sa-l salveze. Si daca este voia Domnului ca el sa traiasca, sfintii ingeri il vor acoperi si ii vor tine de cald". Am ascultat-o si m-am linistit. L-am botezat, cu apa si cu lacrimi. Dimineata, inainte de a se schimba tura, am alergat sa-l caut. Nu mai era la locul lui. L-am gasit aruncat intr-o chiuveta. Abia mai respira...Cand a venit doctorita cea buna, nu mai era nimic de facut. Am plecat dupa preot, sa-i citeasca cele cuvenite. Pe cand m-am intors, trupusorul chinuit disparuse. Mi l-au aruncat in crematoriu.

Medicii nu m-au inteles si apoi nici nu m-au lasat sa-mi traiesc durerea. Am ramas in spital in salonul mamicilor. Toate mamicile aveau grija de copii lor si vorbeau despre ei, asa cum era si normal. Eu parca n-aveam nici un rost. Dragul meu Andrei... Multa vreme m-au chinuit intrebarile, am incercat sa inteleg de ce si din cauza cui. Am regretat ca nu m-am luptat cu doctorita aceea, cu mai multa putere. Acum nu ma mai intreb de ce mi s-a intamplat asta. Am ingropat vinovatia, a mea si a neamului a carui nume nu va mai merge mai departe. Mi-am regasit linistea. Ma bucur ca Andrei a existat,ma bucur ca am petrecut impreuna cateva ceasuri, pe furate, si ca mi-a strans degetul, cu manuta lui mica si delicata. Am nadejde ca ne vom reintalni, cu mila Domnului, acolo unde este bine.

De mare ajutor mi-a fost "mamica" din patul vecin. Avea 41 de ani, 2 copii mari si tocmai il nascuse pe al treilea. A avut grija de mine si mi-a vorbit de voia Domnului, mi-a povestit intamplari minunate, m-a incurajat. Dupa multi ani am reintalnit-o la Techirghiol, la parintele Arsenie. Ne-am recunoscut una pe alta dupa voce.

Nu stiu cum as putea incheia aceste randuri, pe care multa vreme nu le-am putut scrie, dar care acum parca nu vor sa se termine. Scriind, parca am mai stat nitel de mana cu micul meu Andrei. Acu ar fi fost marisor. Domnul sa-l odihneasca in pace.
Publicat de Dana


http://fiifericit.blogspot.com/2009/04/in-saptamana-patimilor-amintiri-despre.html