Era in anul 1995. Inca incepatoare in ale credintei, oprita fiind de la taina impartasaniei, in doliu dupa scumpa mea mama...insarcinata pentru a treia oara. Fetele aveau varsta gradinitei. Toata lumea spunea ca mi-am pierdut mintile, din moment ce ma pregateam sa aduc pe lume al treilea copil. Adevarul e ca nu ma bucuram nici eu, dar nu vedeam alta cale. Nu puteam face avort. Si imi era atat de greu, singura impotriva lumii intregi, incat pasii mei nu mai stiau drumul spre biserica. Rugaciunea mea s-a racit...Singura incurajare o primeam de la scumpele mele fetite, care acceptasera ideea de a imparti tot ce aveau cu viitorul fratior sau viitoarea surioara. Ma induioseaza si azi amintirea unor cuvinte dulci, rostite din nevinovatia sufletelor lor. Aveam pe vremea aceea doar 2 camere, iar cei apropiati din familie spuneau: "Nu mai e loc pentru un al treilea copil". Si fiica mea cea mare, de cinci anisori, raspundea cu glas suav: "Uite, mai e putin loc, aici in patul asta, aici pe margine!"
Eram obosita, agitata, stresata, intr-o continua alergatura. Nu m-am ingrijit deloc. Sotul meu a plecat in misiune la granita cu Iugoslavia. Eram singura, faceam si scoala de soferi. La sase luni s-a rupt filmul, am inceput sa ma simt foarte rau. M-am internat in spital, ca sa nu pierd sarcina. Dar intr-o seara, inevitabilul s-a produs. Cam la sase luni si jumatate.
Andrei a sosit mult prea devreme. Nu i-a dat nimeni nici o sansa. Nu a scos nici un sunet. Nu a incercat nimeni sa-l salveze. Nici macar nu i-au legat buricul, l-au lasat asa, aruncat pe o paturica. Eu l-am "furat" ca sa-l incalzesc, infasandu-l intr-un prosop. Arata bine, semana cu sotul meu, ma strangea de deget. M-a gasit doctorita si m-a certat. I-am cerut sa-i lege buricul si sa-l duca la reanimare. Am fost refuzata, pe motiv ca nu stiu ce cer...A decis ea, pentru binele meu...m-a scutit de posibilitatea de a avea un copil probabil bolnav, probabil cu dizabilitati. M-a alungat de langa el. Am pandit si l-am furat inca o data. La fel si a treia oara. Pana la urma, femeia de langa mine, o crestina autentica in grija careia m-a dat Maicuta Domnului in acele zile, mi-a zis: "Maine dimineata este alta doctorita la copii, care va face totul ca sa-l salveze. Si daca este voia Domnului ca el sa traiasca, sfintii ingeri il vor acoperi si ii vor tine de cald". Am ascultat-o si m-am linistit. L-am botezat, cu apa si cu lacrimi. Dimineata, inainte de a se schimba tura, am alergat sa-l caut. Nu mai era la locul lui. L-am gasit aruncat intr-o chiuveta. Abia mai respira...Cand a venit doctorita cea buna, nu mai era nimic de facut. Am plecat dupa preot, sa-i citeasca cele cuvenite. Pe cand m-am intors, trupusorul chinuit disparuse. Mi l-au aruncat in crematoriu.
Medicii nu m-au inteles si apoi nici nu m-au lasat sa-mi traiesc durerea. Am ramas in spital in salonul mamicilor. Toate mamicile aveau grija de copii lor si vorbeau despre ei, asa cum era si normal. Eu parca n-aveam nici un rost. Dragul meu Andrei... Multa vreme m-au chinuit intrebarile, am incercat sa inteleg de ce si din cauza cui. Am regretat ca nu m-am luptat cu doctorita aceea, cu mai multa putere. Acum nu ma mai intreb de ce mi s-a intamplat asta. Am ingropat vinovatia, a mea si a neamului a carui nume nu va mai merge mai departe. Mi-am regasit linistea. Ma bucur ca Andrei a existat,ma bucur ca am petrecut impreuna cateva ceasuri, pe furate, si ca mi-a strans degetul, cu manuta lui mica si delicata. Am nadejde ca ne vom reintalni, cu mila Domnului, acolo unde este bine.
De mare ajutor mi-a fost "mamica" din patul vecin. Avea 41 de ani, 2 copii mari si tocmai il nascuse pe al treilea. A avut grija de mine si mi-a vorbit de voia Domnului, mi-a povestit intamplari minunate, m-a incurajat. Dupa multi ani am reintalnit-o la Techirghiol, la parintele Arsenie. Ne-am recunoscut una pe alta dupa voce.
Nu stiu cum as putea incheia aceste randuri, pe care multa vreme nu le-am putut scrie, dar care acum parca nu vor sa se termine. Scriind, parca am mai stat nitel de mana cu micul meu Andrei. Acu ar fi fost marisor. Domnul sa-l odihneasca in pace.
Publicat de Dana
http://fiifericit.blogspot.com/2009/04/in-saptamana-patimilor-amintiri-despre.html
7 comentarii:
Dana,
m-au cutremurat cele scrise de tine.Aproape ca nu-mi gasesc cuvintele si daca te ajuta putin intra pe blogul meu si citeste cateva versuri de Octavian Paler, poate te ajuta cumva. Multumesc ca ne-ai spus povestea ta, poate vom invata toti cate ceva, poate ne va fi mai bine luptand impotriva nepasarii unora.Multumesc inca o data si multe primaveri frumoase!
Multumesc, Geanina! Octavian Paler este favoritul sufletului meu, inca de dinainte de a deveni crestina. Si culmea, acum este singurul autor citit de fiica mea cea mare. Domnul sa te binecuvanteze!
Maratonul rugaciunii
Of........ Doamne, ce ingeras dulce ai n cer!!! Si ce suflet chinuit zace in tine, draga mamica!!!!!
Nu se poate sa existe asa bestii ca acei doctori, refuz sa accept, nu sunt razbunatoare, insa aceia nu pot ramane in continuare sa aiba grija de destine de copii, nu se poate, nu sunt Dumnezeu!!!!!! Imaginatia mea nu poate sa contureze imaginea unei mame care abia se misca datorita proaspetei nasteri imbratisand un trupusor care nu a primit nici cea mai mica ingrijire, nu se poate, Doamne, e mai crud decat cea mai cruda crima!!!!
Iarta-ma, nu vreau sa invart cutitul si mai tare, dar e prea mare durerea ta si numai o mama poate intelege o mica parte din cum te-ai simtit tu atunci si acum, amintindu-ti.
Fetitele tale insa sunt adevaratul izvor de putere si am convingerea ca un om atat de puternic ca tine va sti cum sa inchida in suflet cutiuta cu durere pentru a lasa loc zambetelor care stau atat de bine pe fata unei mame...
Dumnezeu sa te aiba in paza, draga mamica, si toti ingerasii din cer sa te ajute sa traiesti frumos de-acum inainte!
Ieri 27 mai fica mea in virsta de 28 de ani a are 6 luni de cind plecat dintre noi.Poate daca traiam in alta tara, daca aveam bani sa plecam afara, astazi mai era dar asa nu i sa dat nici o sansa. P ur si simplu a fost condamnata inca de la inceputul boli i sa descoperit limfom hodkin la care doctora care a tratato a spus ca e o boala care se vindeca. La ea a durat totul 2 ani si 10 luni. a lasat un gol imens in inimile noastre imi este din ce in ce mai greu mai dor. Oare dece parinti trebuie sa -si ingroape cpoii .DECE DOAMNE
Off... mamica ... cata durere ... cata tristete si cat de greu este sa vedem ca se poate face ceva si nu se face... din pacate am aflat ca pt multi medici un copil prematur e considerat doar ... un viitor copil cu probleme si de multe ori hotarasc, ei pt noi mamele de prematuri... sau uneori, cum e si cazul tau, e considerat doar ... un avorton ... aruncat de ici colo. Imi pare tare rau ... mai mult de atat nu pot sa spun
Trimiteți un comentariu