Dragii mei,nu prea obisnuiesc sa postez aici comentarii fara acordul persoanei care le-a lasat si sper ca aceasta doamna sa ma ierte...
Este un strigat de disperare,o durere prea mare a unei mame care si-a pierdut puiul o grea incercare si o mare suferinta.
Sa incercam impreuna sa ii aratam ca sufletele noastre sunt alaturi in suferinta,ca ii suntem aproape ,ca o intelegem si o ascultam...
In urma doi ani eram o familie fericita, implinita. Familia mea era compusa din trei persoane. In februarie 2008, in vacanta, baiatul meu in varsta de 19 ani a plecat la munte, acolo a avut accident cand conducea un atv. A intrat in coma... nu l-am putut salva. Dupa doua luni de coma... a decedat.
De atunci eu m-am izolat de toti. Nu suport pe nimeni in jurul meu, am impresia ca sunt falsi. Eu nu doresc sa impart suferinta mea cu ei. La serviciu ma comport acceptabil, neavand incotro. Astept cu nerabdare sa ajung acasa... sa plang, sa plang, sa plang. Nu pot sa plang langa sotul meu, mai rar. Nu mai raspund la telefoane, inchid interfonul, nu deschid usa la nimeni, am fost si la specialist.Dar...
Imi vreau copilul inapoi... Stiu ca este imposibil, dar e singurul lucru pe care mi-l doresc. O perioada i-am suportat pe apropiati, dar nu mai suport sa dau explicatii, sa ma justific fata de ei, tot timpul sunt certata,... Stiu ei nu pot intelege durerea noastra.
Vreau sa fiu alaturi de copilul meu, dar sunt lasa. Imi vizitez copilul saptamanal, vreau sa fiu cu el, imi apare in vis, se lasa mangaiat, pupat. Are nevoie de mine.
Nu va puteti imagina cat de mult imi doresc sa fiu cu el.Am obosit.... Acum ,am trei personalitati diferite.la servici sunt de nerecunoscut:zambesc,rad,glumesc.Cu sotul meu incerc sa fiu tandra sa nu-i arat suferinta.Iar cand raman singura sunt mama....care si-a pierdut puiul,ratiunea de a trai...si plang....Faptul ca-mi suprim suferinta in exterior,imi va afecta starea de sanatate mintala? Am 43 de ani,toti ma intraba;nu ai ramas insarcinata?...altele si la 70 de ani...este groaznic.
Comunicarea cu persoanele straine imi face bine,pentru ca nu simt mila pe care o simt langa cei apropiati.
Ce fel de mama sunt eu?
Dumnezeu ne-a rapit puiul de langa noi,ratiunea de a trai,visa,ne-a rapit speranta de viata,de ce ne lasa sa suferim?
Oare ce pacate avem, de am fost asa de aspru pedepsiti?Povestea mea seamana izbitor cu povestea doamnei de la Pitesti care s-a aruncat in mare,doar ca eu aveam baiat.
Culmea,eu stau la mare si n-am curaj.
Ce fel de mama sunt eu?
9 comentarii:
Draga mea,imi pare atat de rau...sunt cu sufletul alaturi de tine...
Noi toti care trecem printr-o astfel de incercare avem cu noi o masca pe care o mai punem uneori...Sunt convinsa ca cei apropiati tie iti sunt alaturi chiar daca nu stiu cum sa iti arate acest lucru si nu este vorba de mila...ci de empatie.
Inteleg ca durerea este mare mi-am pierdut si eu copilul chiar daca abia am apucat sa il vad am suferit enorm dar te rog gandeste-te ca nu putem sa facem gestul de care vorbesti mai sus...gandeste-te numai cat te doare pe tine si apoi la cei din jurul tau,la cei apropiati.Sufera acum ca si tine ,cat vor suferi daca te vor pierde?Nu are rost sa ne condamnam sufletul vesnic printr-un gest disperat,nu este o solutie salvatoare...
Chiar daca acum nu realizezi ,in jurul tau exista persoane apropiate care te iubesc si au nevoie de tine...
Tu ESTI curajoasa! Faptul ca iti duci mai departe aceasta cruce grea pe care o ai arata ca dai dovada de curaj.
Dumnezeu sa te ajute!
Te mai astept aici...
"Sa nu lasati niciodata ca durerea sa devina mai mare decat IUBIREA "
spune Robert Binder,un baiat de 19 ani care a murit in urma unui accident in 2009.
Daca vrei sa aflii mai multe despre legatura telepatica dintre el si mama lui sau sa vorbesti cu ea ,poti vizita acest forum
http://www.organizatiaemma.ro/forum/viewtopic.php?f=13&t=1203
Scumpa doamna,in urma cu 2 luni,in cautare de raspunsuri,am intrat pe net si am ajuns pe acest blog,mi-am deschis sufletul si am gasit ajutorul pe care nimeni apropiat mie nu a stiut sa mi-l acorde cand mi-am pierdut mama.Mamica mea a plecat printre ingerasi acum 11luni,stiu ca multi gandesc ca e legea firii,ca e normal ca un copil sa-si ingroape parintii,dar durerea?dorul,disperarea,oare nu sunt aceleasi cand persoana decedata inseamna enorm pt.tine?Am citit povestea dvs.si ma regasesc in cuvintele dvs.nu stiu ce inseamna sa-ti pierzi copilul,nu am,dar inteleg durerea,eu nici acum nu ma pot obisnui cu lipsa ei,o caut cu privirea,ii caut mirosul,zilnic am mers la cimitir fiind singurul loc in care imi gasesc linistea,mi-e dor de ea,la fel cum spune-ti,m-am inchis in mine,nu mai vb.cu nimeni,nimic nu-mi mai aduce bucurie,mama mi-a luat zambetul,am un sot minunat langa mine dar golul din sufletul meu nu-l umple nimeni si nimic...eu va rog din suflet sa incercati sa va linistiti de dragul lui,credeti-ma am citit multe carti despre suflet,ei ne vad,ne aud,durerea noastra ii impiedica sa-si continue drumul acolo...eu o chemam pe mama mereu,si trebuie sa recunosc ca inca o mai chem ...pt.ca numai simtindu-i prezenta imi da putere...dar nu e bine sa plangem,le facem rau,daca ii iubim trebuie sa incercam sa fim tari,pt.ei...eu daca zambesc ma simt vinovata,dar in nerepetate randuri am visat-o cerandu-mi sa incetez,sa nu mai plang...eu plang si acum,dar singura,ferita de toti,pt.ca stiu ca nimeni nu-mi intelege durerea,am inteles ca orice as face nu o pot aduce inapoi...nu putem,nu avem cum,tot ce putem face pt.ei sunt rugaciuni si lumina...si sa ne rugam sa le fie bine acolo...va rog linistiti-va,si oricand simtiti nevoia,intrati aici,vorbiti cu noi,si ve-ti vedea ca impreuna vom reusi...va pup si aveti grija de dvs.
Scumpa mea, mai intai da-mi voie sa te imbratisez si sa iti spun ca de-a lungul timpului am pierdut ambii parinti si apoi un copil. Crede-ma ca te inteleg. Ii inteleg de asemenea pe cei din jurul tau care chiar daca sunt plini de bune intentii intra in sufletul tau incaltati in bocanci.(Doamne, oare nu voi face si eu acum acelasi lucru?)Stii, cand pleaca cineva noi nu putem sti de ce s-a intamplat asta si poate nici nu avem nevoie sa stim. Logica divina e mult diferita de logica noastra umana, si incearca sa nu te intrebi de ce. Sa nu te invinovatesti nici pe tine nici pe altii. Nu e in nici un caz vina ta, incearca sa iti amintesti asta mereu. Spui ca simti ca fiul tau are nevoie de tine. Stii cum poti sa il ajuti? Sa te rogi pentru el. Este atat de frumos acatistul pentru cei adormiti, incat atunci cand il citesti chiar simti ca esti impreuna cu cei dragi plecati. Si nu doar simti... chiar esti. De asemenea, in fiecare liturghie, avem "programata" cate o intalnire cu cei dragi de dincolo. Apoi, mai poti sa il ajuti daca dai de pomana pentru el. Sa ajuti un copil sarac, cu gandul la fiul tau, pentru fiul tau. Acatistul, daca nu-l ai, il poti gasi la orice pangar de biserica (acolo unde se vand lumanari), sau il poti gasi si pe net. Te rog sa ma ierti acum pentru ce iti voi spune in continuare, dar nu pot sa tac. Draga mea, singura ta sansa de a-l mai intalni pe fiul tau este in rai. Asa ca, daca vrei sa fii din nou impreuna cu el in vecinicie, poarta-ti crucea oricat ti-ar fi de greu si nu te gandi ca e o lipsa de curaj sa traiesti in continuare. Dimpotriva,in ziua de azi e nevoie de curaj ca sa traiesti. A-ti lua viata este lasitatea suprema. Sa ma ierti daca te-am suparat. Te imbratisez inca o data, cu mare drag.
O,Doamne ,citind aceasta poveste parca-mi recitesc propria-mi poveste...parca-mi aud propriu-mi strigat:imi vreau copilul inapoi ,imi vreau puiul inapoi, imi vreau "toiagul batranetii" inapoi!!!...strigat ce se pierde in neant...Da doamna,si noi am fost o familie normala(eu,sotul,baiatul si nora)pana in ianuarie2005 cand in urma unui accident,dupa o saptamana de coma (pe 30) baiatul meu de33ani,s-a stins ...Intr-o clipa vietile noastre s-au rasucit cu "360de grade"...Am cunoscut neputinta,revolta,disperarea si mi-am facut prieteni Durerea si Dorul.De aproape 6ani caut raspuns la aceliasi intrebari pe care le puneti si dv.si nu gasesc ...Si culmea ironiei, cand traia baiatul si vedeam la tv. pe cate unul ca-si pune capat zilelor ii atribuiam cate un epitet...iar el glumind ma intreba:mama,tu in ce caz ai face asa ceva?iar eu ii raspundeam:nu asi concepe viata fara tine...Si totusi, iata ca ...dupa 6 ani inca mai "traiesc",dupa 6ani nu am reusit sa-l urasc pe cel care beat fiind la volan ,mi-a ucis copilul(el neavand nimic),dupa 6 ani iata-ma aici ,vorbindu-va despre durerea mea,incercand sa va alin cat de cat si sufletele dv.Nu-mi permit sa dau sfaturi ci doar va pot spune ce am facut si ce fac eu ptr. a pute merge mai departe :merg la biserica ptr. ca acolo asa cum spunea si d-na Dana eu ma simt mai aproape de el ,rugaciunea si milostenia ii ajuta ,apoi am credinta(nu sunt habotnica)ca SF.Maslu m-a ajutat sa nu innebunesc ,merg zilnic la baiat (locuiesc vis-a- vis de cimitir)apoi caut sa fiu ocupata tot timpu cu ceva.Trebuie sa ne adunam puterile sa ne intarim prin autocontrol si sa traim cu speranta ca intr-o zi ne vom intalni cu ei acolo sus .Dumnezeu sa va intareasca si sa va linisteasca!va imbratisez.
lili
Trist, foarte trist si probabil ca aceasta durere nimeni nu o poate vindeca ,intelege sau sterge vreodata Dumnezeu sa va ocroteasca si sa va dea taria de a merge mai departe.
si sora mea,care are tot 43 ani,de 10 luni a pierdut baiatul mai mic,23 ani.cel mare are 25 ani,si acum o aud pe sora mea strigand,imi vreau baiatul inapoi,eu am crescut doi baieti nu unul,imi vreau baiatu inapoi,atata vreau!!ca si tn..si ea crede ca o sa ajunga la balamuc,dar nu...pt cei dragi noua,pt ingerasii nostri dragi,trebuie sa fim puternice,ei nu vor sa ne vada triste,sunt sigura ca asta ii tulbura,trebuie sa fim puternice pt ca indiferent de ce simtim,viatza merge mai departe..atatea zile cat ne-a dat Dumnezeu.curaj,pt ca o sa te regasesti cu el cand hotaraste Dzeu,pana atunci tine-l viu in amintirea ta.
In ziua de ajun, 24 decembrie 2011, dupa 18 luni de lupta cu o boala cumplita, care l-a transformat dintr-un tata tanar de 33 de ani, al unui baietel de 1an si 6 luni, cu o familie si o cariera care il implinea, intr-un om neajutorat care depindea dei cei din jur. 18 luni de degradare fizica neimaginabila de oamenii sanatosi, sotia lui, fratele, tatal, si eu mama lui, am vazut si am trait, ce poate sa faca o boala necrutatoare din omul pe care l-ai iubit. spuneti-mi, cum poate o mama, ( nu mai spun de sotia lui ) sa treaca mai usor peste durerea si dorul nespus pentru copilul ei, ghinionul meu este ca nu sunt suficient de batrana sa ma consolez ca il voi vedea curand. Imi pare rau ca nu imi gasesc consolare in randuielile dupa nefiinta.
Draga mea,nu am trait aceasta durere dar mi-o imaginez...finalul insa il traiesc,cunosc durerea de a nu il mai avea aproape.E cumplit!Inca nu am gasit o formula miraculoasa pentru a iti putea raspunde la intrebare,nu exista!Nu ne ramane decat sa traim impreuna cu aceasta durere cat mai avem de trait pe acest pamant...vom invata in timp sa o acceptam...ne obisnuim ca fiind parte din noi...
Cu siguranta mama si sotia despre care vorbesti si pe care le imbratisez cu tot sufletul pentru ca stiu cat doare,au nevoie de sprijinul vostru moral...de cineva care sa le deschida usa si sa le intrebe de vorba,de cineva cu care sa vorbeasca despre cel plecat,care sa le asculte fara sa ocoleasca subiectul...de cineva care sa fie alaturi de ele in zilele de comemorari...pentru ca indiferent de cat timp va trece ele vor simti la fel...Si indiferenta celor din jur doare uneori...
Trimiteți un comentariu