Ma opresc astazi din tot ce am de
facut pentru ca mi s-a facut dor de povestile cu voi,mi-e dor sa va aud,sa-mi
povestiti ce ati mai facut cu bune si cu rele...pentru ca stiu care sunt de
acum starile noastre sufletesti(foarte schimbatoare).
A fost o vreme cand ma bucuram de
orice,eram vesela si fericita...apoi intr-o secunda destinul si-a impus voia si
totul s-a schimbat...priveam ratacita de jur imprejur si nu intelegeam ce mai
am de facut,cine sunt si ce rost mai am pe acest pamant.
Dupa o vreme am realizat cat m-am
schimbat si mai ales cum percep cei din jur aceasta „schimbare” si am inceput
lupta cu mine sa imi revin...Sigur ca nimic nu va mai fi cum a fost...nici eu
nu mai pot fi la fel...
Desi mi-am revenit in mare parte
la ritmul normal pe care il aveam candva(recunosc ca mi-au trebuit cativa
ani)lipseste ceva...jumatate din inima mea...si ma straduiesc sa supravietuiesc
cu partea ramasa.
Cei care ma vad nu vor sti,nu vor
intelege...dar voi stiti...
Si anii trec aducand in goana lor
evenimente,date...care candva ne bucurau iar acum ne dau o stare de
nervozitate,de dor...de lipsa...
Nu conteaza cat de tare doare
rana din suflet,nici cat ne straduim sa ne ascundem lacrima,atata vreme cat cei
apropiati care stau cu ochii pe noi(analizandu-ne comportamentul pentru ca ne
vor fericiti) se mai pot bucura cand ne vad zambind...
Viata ne-a supus la un test
nemilos si greu,nu e usor,suntem insa datori sa ii facem fata si sa luptam,sa
ramanem cu fruntea sus,sa nu ne lasam doborati sau invinsi...in memoria celor
iubiti care au plecat si care ne privesc de undeva de sus...mandrii de tot ce
facem...
Stiu ca toate aceste stari le
aveti si voi si ma simt relaxata si linistita stiind ca ma intelegeti,voi
cititi printre randuri si nu aveti nevoie de explicatii...de cuvinte...
Cum v-au schimbat acesti ani de
dor? Cum ati reusit sa le faceti fata?
5 comentarii:
Eu nu am reusit sa le fac fata, inca. Pentru mine durerea este la fel de acuta ca acum 3 ani jumatate. Fata de restul cunoscutilor incerc sa ma comport normal, atat cat se poate, e adevarat ca nu mai am veselia dinainte si poate nu o sa o mai am niciodata. Singurul care ma vede acasa fara acesta "masca" e sotul. Incerc sa imi maschez suferinta fata de cei din jurul meu si chiar de sotul meu, care nu intotdeauna ma intelege, nici nu are cum din moment ce el nu a trecut prin pierderi ca ale mele. E greu pentru cineva care nu a suferit astfel de pierderi sa inteleaga sentimentul de a te simti orfan, chiar daca ai o varsta. Eu nu m-am obisnuit cu lipsa tatalui meu nici acum, orice colt din casa imi aminteste de el si acum stiu ca nimeni altcineva nu mai ma va intelege asa cum o facea el.
Sunt cu sufletul alaturi de tine Poli,stiu cat e de greu sa porti acea masca din dorinta de a nu fi parasita de toti...Unii ne cred "prefacuti"...atunci cand spui ca porti o masca e firesc sa te duci cu mintea acolo...ei nu stiu ca noi ne prefacem tocmai din dorinta de a nu ii intrista pe cei din jur,de a nu ii indeparta de noi...nu inteleg ca avem in suflet o mare durere si acum nu facem altceva decat sa fugim de singuratate...Stiu cat e de greu Poli,cred ca numai cei care trec prin asa ceva inteleg...
Dumnezeu sa iti dea putere!
Eu merg zilnic la capataiul mamei...este singurul loc care ma linisteste,de acolo vin incarcata cu energie pozitiva,niciodata nu voi mai fi cum eram cand mama era langa mine,moartea ei ma marcat total,nimeni nu stie ce simt doar D-zeu,mama si voi,sunteti singuri care ma intelegeti si atunci cand pic voi ma ridicati,am stari diferite,uneori nu vreau sa vad pe nimeni,nu vreau sa vorbesc,vreau doar sa fiu lasata in pace,m-am retras in carapacea mea doar eu si gandurile mele,ma ascund de toti,nu ma vede nimeni plangand,la fel ca Poli,uneori sotul isi da seama dar nu-mi zice nimic...se uita la mine si ma vede ca ma sterg brusc...isi da seama ca plang dar se face ca nu vede...apoi imi zice,hai imbraca-te mergem la cimitir...indiferent de ora...pt ca stie ca mergand acolo imi revin...eu daca nu ma duc o zi la ea incep sa plang prin casa...of Doamne,niciodata nu voi mai fi intreaga pt ca o parte din mine a plecat cu mama ,multi nu inteleg,zic ca e normal sa-ti ingropi parinti,asa e,e legea firii,dar ii poti ordona inimi?poti dicta sufletului sa nu mai sufere?poate sa treaca o multime de ani dar nu voi uita cum a murit la mine in brate cu ochi plini de lacrimi...rugandu-ma sa fiu tare...spunandu-mi sa o tin de mana...poti uita toate astea???dar indiferent de durerea si dorul ce-l port in suflet trebuie sa merg mai departe gandindu-ma ca mama ma protejeaza cu dragostea ei si ma va astepta acolo sus...va imbratisez pe toate.
Citind randurile tale Narcisa mi-am amintit un fragment din Acasa cu Dumnezeu-Neale Donald Walsch:
"Ma doare inima cand stiu ca atat de multi oameni se simt infricosati,pe masura ce li se apropie momentul de trecere in lumea urmatoare,fara sa mai punem la socoteala cat de frica le este in aceasta.Viata e menita sa fie o continua bucurie,iar moartea este un moment de inca si mai mare bucurie,cand ar fi minunat daca oamenii ar putea gasi doar pacea si ar avea asteptari pline de fericire.
Ca mama mea.Ea a murit complet impacata.Tanarul preot care i-a dat ultima impartasanie, a iesit din camera dand din cap:"ea-sopti el- m-a consolat pe mine".Mama a avut o credinta nestramutata ca pasea in bratele lui Dumnezeu .A stiut ce inseamna viata si a stiut si ce nu insemna moartea.Viata insemna pentru ea sa dai tot ce ai ,tututor celor pe care ii iubesti- fara ezitari,far aintrebari,fara limite.Moartea nu insemna ca ceva se inchide ,ci ca totul se deschide.Imi amintesc ca obisnuia sa spuna:cand o sa mor sa nu fii trist.Danseaza pe mormantul meu!Mama a simtit mereu ca Dumnezeu i-a fost alaturi pe tot parcursul vietii ei-si exact acolo urma sa fie si la moarte."
Indiferent de cat de multe marturii exista ,,ca ei sunt bine acolo unde sunt,ca trebuie sa ne continuam viata fara ei ,o parte din sufletul nostru ramane gol,trist si indurerat.De aceea stiu ca atat cat voi trai ,voi plange toata viata...
Ai dreptate Marilena,noi cele care am pierdut pe cineva drag,suntem datoare fata de ei, sa nu ne lasam doborate, sa mergem mai departe si sa facem tot ce putem pentru a le pastra vie amintirea.
Dar, oricat de puternice am fi (sau parem a fi)avem momente cand clacam...si cu greu ne revenim ...ne revenim pentru ca Trebuie.Zilele trecute nora mea(venita in concediu)a trecut pe la Alin aducandu-i cei mai frumosi crini,candele si...lacrimi de dor(desi au trecut atatia ani)...Cand am vazut-o si am strans-o in brate,amintiri dragi mi-au revenit in minte si suflet...Am plans,am vorbit ,apoi ne-am despartit ...Si ca sa fac o paranteza la ce a spus Poli(ca nu toti ne inteleg),ajunsa acasa cineva m-a intrebat "de ce am plans?".De ce puteam oare plange?...
Da,Nuti,oricate marturii ar fi ca ei sunt bine acolo Sus ,noi nu ne vom linisti,vom trai cu amintirile,durerea si dorul,pana cand Dumnezeu va hotara sa ne reantalnim..
Va imbratisez pe toate si astept toamna sa ne strangem "la gura sobei"!
Trimiteți un comentariu