VIS PE CALEA PRIBEGIEI

Speriat că n-am cu ce să-mi cresc copiii

Îmi las în urmă ţara şi pe-ai mei.

Şi mă tot duc pe calea pribegiei,

Mânat de visul ce-l cred cu temei.

Orbit de griji, îmi părăsesc poporul

Ce îl cinsteşte-n fapt pe Dumnezeu.

Printre străini mereu i-oi duce dorul

Căci văd alt port,alt grai şi un alt zeu.

Mă simt străin şi singur, dar mi-e bine

Căci simt că portofelul e mai greu.

Tot strâng în el palate,limuzine,

Cu ochii minţii construiesc mereu.

Şi mi se face un dor de a mea casă,

De vatra simplă cu miros de lut,

De mămăliga rece de pe masă

Şi satul care cu drag m-a crescut.

Şi mă întreb atunci ce-i bogăţia

Căci banii acum la schimb parcă i-aş da

De aş putea s-aduc iar bucuria

Pe chipul celor dragi,în ţara mea.