Câţi sunt în ziua de astăzi care nu mai cred într-o viaţă de după moarte! Ei sunt convinşi, că se termină totul după moarte. Am putea fi de părerea, că după moarte ei se vor convinge de contrariul problemei. Nici din greşeală! Mai ales atunci, când ei mor neaşteptat, nu sunt deloc pregătiţi, de obicei nu ştiu nici măcar, ce s-a întâmplat de fapt. Pentru unul care trăieşte sună aceste cuvinte foarte ciudat. Dar dacă se pune cineva în această situaţie, se poate înţelege:
Dacă unul crede, că după ce a murit este ‘mort’, atunci nu-i trece gândul prin cap, că el s-a înşelat, ci el este de părerea, că nu a murit. El trăişte, şi pentru că după moarte eşti ‘mort’, nu este posibil ca el să fi murit! Acest lucru este logic doar, sau nu? El observă într-adevăr că ceva nu este în ordine, dar el nu-şi poate explica aceasta. El nu este undeva în ‘lumea de apoi’ bine separată sau într-un loc străin numit ‘purgatoriu’. El este în continuare acolo, exact acolo, unde el a murit. Şi el poate vedea şi auzi totul, chiar şi mai bine decât înainte. Lui i se pare doar ciudat, că ceilalţi îl ‘lasă deoparte’, că ei nu mai vorbesc cu el. Eu am văzut mulţi, care şi-au continuat serviciul! Ei veneau cum erau obişnuiţi acasă pentru a mânca, dormi şi mergeau la meciurile de fotbal. Ei nu obsearvă nici faptul, că pot deodată trece prin ziduri şi uşi închise. Mulţi privesc propria lor înmormântare şi se întreabă, ce s-a întâmplat iarăşi. Li se pare într-adevăr ciudat, că este tot timpul atât de întuneric, că soarele nu mai răsare, că nu mai plouă deloc. Dar ei nu îşi dau seama, ce s-a întâmplat într-adevăr. Mulţi ţin la anumite lucruri lumeşti, pe care le-au iubit, fie un dulap, o lapă foarte frumoasă, o carte, casa lor sau un instrument muzical. Ei nu se pot desprinde de ceea ce este material. Chiar dacă aceste cuvinte sună a fi din poveşti, sunt totuşi adevărate! Să nu ne imaginăm acum imediat, aşa de parcă noi am fi ‘dincolo’ cu cunoştinţa noastră. Ni s-ar părea imediat altfel împrejurările. Dar cunoştinţa nu mai este! Doar face parte din corp, şi acela este mort! Rămâne doar sufletul spiritual. Şi la acei oameni, care nu s-au ocupat de ea în timpul vieţii, este cât se poate de săracă. Ea este ‘handicapată spiritual’, şi aceasta în cea mai mare măsură. Acum se pot înţelege mai bine aceste reacţii. Duhurile sunt deseori mărginite în treaba lor prin rudele lor apropiate. Cât de des se întâmplă, că o ‘soţie iubitoare’ nu înţelege pur şi simplu, că soţul ei a murit. Ea îi pune ca de obicei mâncare în farfurie, vorbeşte cu el ca şi altă dată, îl doreşte aproape. Sau atunci când moare un copil, pe care mama nu vrea să-l lase să plece! Este cel mai rău lucru, ce se poate întâmpla acestor suflete. Ei sunt prinşi în acea noapte şi deseori au nevoie de foarte mult timp, până când ei găsesc drumul cel drept. Şi cât de uşor pot fi ei ajutaţi. Trebuie doar să-L rugaţi pe Hristos, ca El să trimită un înger, care să le arate drumul. Noi trebuie să ne rugăm pentru aceia care au murit. Mulţi sunt neajutoraţi, şi cunoaşterea lor este egală cu cea a unui copil!
Nu este drept ca să fii de neconsolat la moartea unui om drag. Eu am trăit aceasta chiar cu tatăl meu. El a fost însă atât de avansat spiritual, că nu a fost reţinut de acest lucru. Mulţi sunt încă mult prea oameni, ca să poată să stăpânească situaţia. Ei vor să-şi consoleze rudele şi rămân încă mult timp împreună cu ele, iar acest lucru este în defavoarea dezvoltării lor. Dragostea nu înseamnă, să opreşti pe cineva în dezvoltarea sa. Inseamnă în primul rând, să-l laşi să-şi meargă drumul, dacă este pentru el mai bine şi mai frumos şi să te bucuri împreună cu el!
Benjamin Klein
12 comentarii:
Mama mea, desi are 82 de ani, nu a crezut si nu crede nici acum in viata dupa moarte desi nepotul ei Florin ,fiul meu ,i s-a aratat exact la 40 de zile ,data ce a coincis si cu ziua lui de nastere.
I s-a aratat tocmai cand dansa gatea mancarea lui preferata,cea cu conopida ,a trecut prin fata usii de la bucatarie care era intredeschisa ca o umbra gri lata cat o scandura.
A trecut de la bucatarie nu o data ci de doua ori spre camera unde avea el accesoriile pentru pescuit, fiind un pescar amator inrait,
atunci cand traia.
Dupa amiaza am avut colegi de-ai fiului meu invitati sa participe la o masa in amintirea lui si atunci in curte mama mea a spus cu voce tare:"UITE PUSI A PLECAT DIN DREPTUL MURULUI SPRE POARTA",noi avand un mur altoit chiar pe potecuta ce duce spre poarta.
Abia atunci ne-a povestit ca era a treia oara cand il vedea pe Pusi trecand ca o umbra gri de data aceasta plecand exact cum se spune ca la 40 de zile abia paraseste pamantul.
Atunci cind murim sufletele nostre se intorc ACASA,inapoi la mama Pamant>Moartea este o terminare a durerii,inceperea unei noi veti,fara durere si in absoluta lumina a lui Dumnezeu>Nu trebuie sa ne fie frica de moarte ci trebuie sa vedem in ea bucuria mantuirii>Este dureros sa iti ingropi un prieten,un sot ,un copil mai ales, dar Dumnezeu iti da puterea sa te ridici si sa mergi mai departe>De aceea trebuie sa il primim pe Dumnezeu in suflet si sa facem voia sa>Chiar si atunci cind suntem la un necaz ,la o durere sa ne aducem aminte ca>Dumnezeu nu ne vrea tristi,Dumnezeu ne vrea bucurosi>Dumnezeu nu ne vrea slabi ,Dumnezeu ne vrea puternici>Dumnezeu nu ne vrea lasi,Dumnezeu ne vrea demni>Cu incredere in Dumnezeu si Sfintii sai Ingeri sa pasim atit pe calea vietii si cit si pe cea a mortii>
Multumim pentru gandurile pline de intelepciune elinca,ar fi minunat daca am putea gandi cu totii asa...
Este adevarat ca Il avem mereu pe Dumnezeu alaturi,depinde de noi daca vrem sa Ii primim ajutorul...
daca-i iubim cu adevarat, sa-i lasam sa plece!
oare randurile astea ce le asternem noi aici, spunandu-ne durerea noastra nu-i intristreaza? nu-i opresc din drmul lor spre alta dimensiune, spatiu si timp???
oare nu cumva noi ii tinem aproape pentru alinarea sufletului nostru necajit fara sa ne dam seama insa ca poate le facem rau?
parca intrebarile astea ma supara... nu as vrea sa-i fac rau! i-am facut destul rau cand era viu langa mine, de ce sa-l mai chinui si acum??
si iar imi pun intrebari la care nimeni nu-mi va da raspuns! of, Doamne, arata-mi cum sa fac, invata-ma sa il ajut!
Asa e Tuchi,asa gandesc si eu,obisnuiam sa o chem la mine,ii spun sa nu ma paraseasca ca am nevoie sa o stiu,sa o simt langa mine...dar nu vreau sa-i fac rau...e o lupta continuu intre suflet si ratiune...D-zeu sa ne dea putere si intelepciune sa putem vedea si alege calea cea dreapta...
Asa am gandit si eu la inceput,ca as fi fericita daca as sti ca este langa mine...dupa care am inteles ca ii fac rau...Ce rost ar mai avea sa il tin langa mine daca tot nu il mai pot vedea?Imi tot spunea in vis ca trebuie sa plece si pana si acolo in vis ,ii spuneam cu sufletul indurerat "ca daca trebuie,sa plece"...
Ei au acum un alt drum si o alta misiune...sa ii lasam sa mearga pe drumul lor...
Dragele mele,rugaciunea este calea...rugandu-ne ii ajutam si pe ei si pe noi...
Din tot ce am citit reiese acelasi lucru...si am simtit ca ma ajuta...
Dumnezeu sa ne lumineze mintea si sa le trimita ingeri care sa ii ghideze pe cei dragi plecati!
Din contra daca nu ne-am mai aduce aminte de
ei din cand in cand, pur si simplu ne-ar fi indiferenti sigur ca nu s-ar mai simti asa
de atasati de noi si s-ar intrista mult.
Nu este vorba ca nu ne aducem aminte,sigur ca ne aducem aminte...amintirile sunt tot ce ne-a mai ramas...insa este o diferenta intre a ne aminti cu drag de ei si a ii chema sa stea langa noi...
Am citit intr-o carte ca ei sunt langa noi atata timp cat noi ii pastram vii in sufletele noastre....daca noi renuntam la ei si ei renunta la noi...cum sa renunt la mama?chiar daca nu o pot vedea,chiar daca nu o pot strange in brate,nu-i pot saruta manutele,nu-i pot vedea ochisorii...ma multumesc cu orice vis in care apare ea...ma multumesc sa o stiu langa mine indiferent unde as fi...nu pot sa renunt la ea...atata timp cat voi trai pe acest pamant va ramane vesnic vie in inima,sufletul si mintea mea...dragostea mea e acolo la ea si il rog in fiecare seara pe Bunul D-zeu sa o lase sa-mi simta dragostea si sa-mi auda gandurile...
ca un comentariu la ce am scis mai sus.. imi aduc aminte de o "intamplare": tata a zacut la pat 3 luni pana nu a mai ramas nimic din el decat pielea si oasele, era atat de crunt sa-l vad asa, il hraneam cu cereale de bebelus si abia reusea sa inghita cate o lingurita de apa. intr-o seara a venit doctorita de la asociatia de ingrijire paleativa ce se ocupa de el si i-a spus mamei mele SA-L LASE SA PLECE! in acea noapte mama a vorbit cu el adica el doar o asculta (cat reusea) si ea i-a spus cu atata durere in suflet ca daca din cauza ei nu pleaca si se chinuie atata ea il elibereaza, il lasa sa plece!
a doua zi dimineata ea era langa patul lui si el a facut, a mimat un gest cu mana, un fel de "lasa-ma in pace" si apoi si-a dat ultima suflare....
oare ea il tinea in viata? pentru ea si pentru dragostea fata de ea el nu reusea sa se desprinda de viata pamanteasca?
Oricat de mult ii iubim pe cei dragi plecati de langa noi,sa-I multumim Lui Dumnezeu ca i-am avut alaturi atatia ani, sa invatam sa acceptam ca aceasta a fost voia Lui, sa invatam sa ne rugam mai mult pentru sufletele lor ...si da, sa-i lasam sa plece acolo, in acea lume unde este pace si liniste vesnica .
Chiar daca durerea va ramane o vesnicie in inima noastra, sa invatam sa traim cu ea , purtand in sufletul si memoria noastra toate amintirile si clipele frumoase petrecute impreuna ...iar atunci cand dorul si durerea devin de nesuportat sa -i cautam pe cei dragi in rugaciunile noastre...prin ele vom ajunge la Dumnezeu si El care le stie pe toate le va da pace si odihna vesnica celor adormiti .
Asa cum a spus si Tuchi , la fel s-a intamplat si cu fiica mea.
Desi era in coma profunda ,desi pe rand i-au cedat toate organele , doar inima ei curata si plina de iubire batea ...o strigam sa nu plece, sa nu ma paraseasca , si ea nu putea pleca.Cei din jur imi cereau sa o las sa plece, nu putea pleca cu mine alaturi .
Si atunci , am inteles ca doar o chinuiam, ca ea cu siguranta simtea totul...si am iesit afara din salon , din acel spital cu disperare in suflet si a ramas mama mea cu ea ...si atunci a plecat ...senina si linistita ...cu mama alaturi tinandu-i lumanarea copilului meu care se stingea la numai 22 de ani .
Si dupa ...eu cu mama eram in curtea spitalului plangand ...si am simtit amandoua , 2 palme calde si usoare pe spate ...ne gandim si acum , oare sa fi fost imbratisarea de ramas bun a Alinei ....nu stim , dar ceea ce stim este ca ea este acum intr-un loc mai bun si mai frumos ...cu acest gand si cu credinta ca intr-o zi ne vom revedea incercam sa mergem mai departe , cu liniste si nadejde in suflet.
Doamne ajuta.
Eu vorbesc cu voce tare cu Calin, prin casa si-l rog sa stea langa mine, sa ma vegheze.Pana in prezent de cand a murit l-am simtit de doua ori.Dar sa-i vad umbra...trecand prin casa...poate nu sunt suficient de credincioasa si nu inteleg multe.
Ma trezesc deseori dimineata cand tb sa plec la scoala si zic,,of Caline unde esti?''
Trimiteți un comentariu