Viata dincolo de mormant

Până ce nu s-a desprins sufletul de corp, creierul încă funcţionează, vorbirea se poate manifesta; bineînţeles, automat, sub voinţa sufletului ce s-a exteriorizat, şi atunci omul ce agonizează vorbeşte, spune că vede în camera lui fiinţe fluidice în care îşi recunoaşte părinţii, fraţii sau prietenii plecaţi înaintea lui din lumea terestră. întreţine o conversaţie cu ei, cei de faţă se uită, dar nu văd nimic. Aceste fiinţe invizibile au venit din iubirea ce o poartă celui ce
moare, să-l conducă, să-l petreacă în noua lui călătorie. Unul din ei este călăuza şi instructorul în noua viaţă a spaţiilor. In fine, o respiraţie prelungă, un suspin profund e semnul separării complete a spiritului de corp. In acest moment inima îşi încetează activitatea şi totul s-a isprăvit. Omul real, adevărat, şi-a părăsit haina trupească. In acest moment solemn cei din jurul mortului sunt cuprinşi de fiori şi jalea năpădeşte în sufletul lor. Incep să plângă, să se jelească şi să se arunce peste trupul celui ce moare, dar totul este zadarnic. E fapta cea mai necugetată, pentru că aceste ţipete, explozii sufleteşti ale celor ce l-au iubit, tulbură spiritul celui ce moare
şi nu-i dau libertatea necesară de a se separa de trup, ba chiar îl atrag, îl reîntorc în trup pentru câteva momente pentru ca din nou să se efectueze dezîncarnarea.
Dacă ar şti lumea ce mare durere, cât mare rău fac aceste lamentaţii, s-ar abţine de la ele. Dacă cu adevărat l-am iubit pe acest om, se impune să ne stăpânim durerea. Să păstram o linişte desăvârşită în jurul lui şi în această tăcere religioasă să pronunţăm în gândul nostru rugăciuni fierbinţi către Cel ce a orânduit aşa de sublim totul, rugăciuni care vor da puteri spiritului ca să se poată separa şi desprinde de trupul fizic şi cu forţe câştigate să se înalţe în planul astral. Să nu mai plângem pe cel ce moare, pe cel care se naşte într-o lume unde omul este mai văzător, mai înţelegător al legilor şi fenomenelor, ci să ne plângem pe noi care rămânem încă în planul suferinţei, al întunericului spiritual. Să nu-i mai plângem pe iubiţii noştri, pentru că ei vor flutura mereu în jurul nostru, din spaţiu ochii lor vor fi mereu spre noi şi dragostea şi ajutorul lor mereu vor lucra pentru ridicarea noastră şi pentru a ne sprijini în suferinţe. Ei ne plâng pe noi, cu drept cuvânt, pentru că încă n-am terminat seria încercărilor şi sufletul lor e torturat de mila noastră. Fac şi ei ce pot pentru întărirea corpului şi spiritului nostru, pentru a trece şi noi aceste încercări care ne asigură ascensiunea spirituală. Trecând pragul morţii, spiritul nu-şi redobândeşte câtăva vreme cunoaşterea, conştiinţa, tocmai din cauza condiţiilor noi pe care le găseşte în planul astral.


Nu este deci bine să plângem pe cei plecaţi dintre noi. Le îngreunăm ascensiunea spirituală. Ii tulburăm cu lamentările noastre, îi atragem către planul fizic, către noi, în loc sa le înlesnim zborul către regiunile înţelegerii adevărurilor eterne, ale vieţii din planul astral, care este mai apropiată de real decât cea terestră. Mai bine să-i ajutăm prin rugăciunile noastre. Toată rugăciunea se înalţă în infinit şi vibraţiile ei în materiile eterice, fine ale planului astral. Rugăciunea dă puteri spiritului, îl ajută la dematerializarea fizică completă şi la evoluţia lui în această nouă lume în care se găseşte.

Scarlat Demetrescu

http://www.freebies.webatu.com/