-folosirea simbolurilor: fotografii, scrisori – care sa evoce persoana pierduta si sa readuca; in prim plan amintirea momentelor placute;
-scrisul: scrisori pentru decedat in care se exprima ceea ce se simte – ca o incheiere a relatiei si o metoda de a exterioriza corect durerea coplesitoare;
-desenul: exprimarea grafica a sentimentelor, folosirea metaforelor.
http://www.psychologies.ro/Dosar-Psihologie/Cunoaste-te/Doliul-psihologic-1286958#Doliul_psihologic
4 comentarii:
O alta metoda este Comunicarea...metoda folosita de mine (si acum dupa5ani de cand unicul meu copil nu mai este)ptr. a depasi acele momente de deznadejde si care da roade... L
Comunicarea de orice forma ajuta...unii dintre noi nu pot vorbi despre ceea ce simt cu adevarat ,sau poate nu au cui sa povesteasca prin ce trec...pentru ca episoadele trec si revin...dar o pot face in scris...
Important este sa te descarci cumva,sa nu te inchizi in tine pentru ca la un moment dat cedezi...
In urma doi ani eram o familie fericita, implinita. Familia mea era compusa din trei persoane. In februarie 2008, in vacanta, baiatul meu in varsta de 19 ani a plecat la munte, acolo a avut accident cand conducea un atv. A intrat in coma... nu l-am putut salva. Dupa doua luni de coma... a decedat.
De atunci eu m-am izolat de toti. Nu suport pe nimeni in jurul meu, am impresia ca sunt falsi. Eu nu doresc sa impart suferinta mea cu ei. La serviciu ma comport acceptabil, neavand incotro. Astept cu nerabdare sa ajung acasa... sa plang, sa plang, sa plang. Nu pot sa plang langa sotul meu, mai rar. Nu mai raspund la telefoane, inchid interfonul, nu deschid usa la nimeni, am fost si la specialist.Dar...
Imi vreau copilul inapoi... Stiu ca este imposibil, dar e singurul lucru pe care mi-l doresc. O perioada i-am suportat pe apropiati, dar nu mai suport sa dau explicatii, sa ma justific fata de ei, tot timpul sunt certata,... Stiu ei nu pot intelege durerea noastra.
Vreau sa fiu alaturi de copilul meu, dar sunt lasa. Imi vizitez copilul saptamanal, vreau sa fiu cu el, imi apare in vis, se lasa mangaiat, pupat. Are nevoie de mine.
Nu va puteti imagina cat de mult imi doresc sa fiu cu el.Am obosit.... Acum ,am trei personalitati diferite.la servici sunt de nerecunoscut:zambesc,rad,glumesc.Cu sotul meu incerc sa fiu tandra sa nu-i arat suferinta.Iar cand raman singura sunt mama....care si-a pierdut puiul,ratiunea de a trai...si plang....Faptul ca-mi suprim suferinta in exterior,imi va afecta starea de sanatate mintala? Am 43 de ani,toti ma intraba;nu ai ramas insarcinata?...altele si la 70 de ani...este groaznic.
Comunicarea cu persoanele straine imi face bine,pentru ca nu simt mila pe care o simt langa cei apropiati.
Ce fel de mama sunt eu?
Dumnezeu ne-a rapit puiul de langa noi,ratiunea de a trai,visa,ne-a rapit speranta de viata,de ce ne lasa sa suferim?
Oare ce pacate avem, de am fost asa de aspru pedepsiti?Povestea mea seamana izbitor cu povestea doamnei de la Pitesti care s-a aruncat in mare,doar ca eu aveam baiat.
Culmea,eu stau la mare si n-am curaj.
Ce fel de mama sunt eu?
Draga mea,te imbratisez dincolo de cuvinte...as vrea sa pot sa iti mai iau durerea...iarta-ma dar am postat povestea ta...mai scrie-ne acolo ...spune ce simti ,sunt multi cu sufletul alaturi de tine si vei primi raspuns acolo...
Te rog vorbeste cu noi!
Trimiteți un comentariu