Exista doua situatii: atunci cand moartea survine prematur si atunci cand trecerea in nefiinta este una asteptata, ca urmare a bolii de care sufera persoana. In prima situatie este vorba de o accentuare a traumei persoanelor ramase in viata, alaturi de toate celelalte fenomene psihosociale aparand nedreptatea: De ce i s-a-ntamplat tocmai lui/ei? De ce s-a intamplat tocmai acum? De ce nu am fost eu in locul lui/ei? Era asa de tanar! Era in floarea varstei! Tocmai se bucura de copiii sai! Acest sentiment al nedreptatii predispune la trairea mai intensa a pierderii si la o intarziere in incheierea relatiei cu defunctul.
Daca decesul survine la domiciliu, suferinta e mai accentuata
De asemenea, daca decesul survine la domiciliu si nu intr-o unitate sanitara sau in alt loc, atunci suferintele sunt mai accentuate iar recuperarea sufleteasca si psihica se produce intr-o perioada mai lunga de timp, uneori se produc chiar mutari ale persoanelor ramase in viata pentru ca acel loc le reaminteste mereu de persoana pierduta. In cazul in care trecerea in nefiinta este un eveniment asteptat datorita bolii, exista posibilitatea ca persoana sa accepte realitatea si sa isi poata incheia relatiile cu persoanele dragi, sa se impace si sa treaca cu vederea vina sau greselile unora dintre persoanele apropiate siesi, dar sa isi puna in ordine si sa isi clarifice datoriile, obligatiile si situatia urmasilor sai, prin scrierea unui testament sau a realizarii unor donatii, vanzari, etc. Un alt moment semnificativ pentru suflet este pocainta si spovedania in fata propriului duhovnic sau in fata oricarei alte fete bisericesti.
Si persoanele dragi si apropiate au ocazia sa isi incheie relatia cu muribundul (sa realizeze reconcilierea, sa retraiasca momentele placute, sa primeasca ultimele poveti si indrumari, sa faca promisiuni de continuare a unor proiecte comune sau doar ale bolnavului) si astfel sa traiasca mai usor doliul.
Articol realizat de Mincu Tiberiu, psiholog
http://www.eva.ro/psihologie/autocunoastere/trairea-si-evitarea-doliului-articol-25317.html
10 comentarii:
Uneori ma gandesc ca am avut sansa unica sa-mi pot lua la revedere de la mami....dupa cum v-am povestit ea si-a simtit moartea,ma rugat sa fiu tare si mi-a zis ca moare,dar eu i-am zis sa taca,sa nu mai zica asa...ca totul va fi bine...mereu voi regreta...trebuia sa o las sa vorbeasca...sa-i spun ca voi fi bine...sa o fac sa plece linistita...dar nu am vrut sa cred ca ea va muri,nu am vrut sa cred...mi-am dat seama doar cand am vazut ca nu-mi mai raspunde...avea ochii plini de lacrimi...am zis Tatal nostru de 10 ori apoi mi-am lipit obrazul de al ei si i-am zis mami te iubesc...mami te iubesc...pana la ultima suflare...mai e putin si se fac 3 ani de atunci dar retraiesc acel moment ca-si cum ar fi fost azi...
"Exista doua situatii: atunci cand moartea survine prematur si atunci cand trecerea in nefiinta este una asteptata, ca urmare a bolii de care sufera persoana."
Da, dar se mai desprinde din prima ramura ( moartea survenita prematur, pe neasteptate ); moartea prin vointa unuia din membrii familiei, asa cum s-a intamplat la mine si copilul meu .
Din astfel de soc nu-ti mai revii niciodata ...niciodata !
Se apropie sarbatorile de iarna si baiatul meu imi spune ca le uraste...pentru ca cei din jurul nostru sunt fericiti, si noi vom fi vesnic nefericiti datorita alegerii sotului meu !
Cand se moare din alte motive ( boala, accident ), hai sa-i spunem DESTIN NECRUTATOR, impotriva cui nu se poate pune nimeni, ceva de genul "asa a fost sa fie ! " , poate ca-ti mai revii cat de cat ! Dar cand cineva isi alege modul de a muri, condamnandu-ne pe toti ( fiu, sotie, mama, frate, s.a.m.d )la un fel de " viata moarta ", si ne obliga sa traim cu cosmarul asta pana la sfarsitul zilelor noastre...cum poti sa mergi mai departe ?!
Nici un milion de psihologi n-o sa poata vindeca trauma si neputinta noastra ! NICIODATA !
Am citit cele scrise de voi, Narcisa si ,,lacrima''.Eu zic in cazul unei sinucideri, socul este f mare.Durerea este la fel...indiferent de cum moare acea persoana.Moartea ne obliga pe toti sa ne schimbam modul de viata ....si asta presupune sa traiesti fara persoana aceea, sa-ti continui viata...in ritmul tau.
Narcisa,este normal sa refuzi sa crezi ca se va intampla....dar mama ta stie...te-a auzit in ultimele clipe si stie ca o iubesti...
Lacrima,cred ca pentru noi toate aceasta luna este dificila si asa cum spune si Corina durerea este in mare parte la fel...Inteleg socul vostru,durerea acuta ca a ales sa va lase singuri...dar cred ca a facut-o intr-un moment de disperare fara a gandi...nu s-a gandit la nimic...nu e o scuza,nimeni nu stie ce a fost in mintea lui...dar cred ca trebuie sa incercati cu totii sa il iertati...are deja o mare povara pe suflet...
Dumnezeu sa ne dea putere!
Nu, Marilena !
Nu putem trece peste asta !
Avem prea multe motive pentru care nu putem .Stia prea bine ce face !Pentru ca au facut-o si alti colegi de-ai lui, in anii anteriori, si stia ce va lasa in urma !Momentul lui de disperare a durat prea mult ( eu n-am vazut momente care sa tina ore !!!, asa cum a fost cazul lui )si multa abilitate, "tehnic vorbind ", ca sa-si indeplineasca planul .
De asta nu ne gasim linistea !
Si inclin sa cred, totusi, ca asta e cea mai urata pierdere !
Cel mai mult o plang pe mama lui si pe copilul nostru ! Ei sunt, poate, singurii pentru care nu trebuia sa faca asta !
Te rog sa ma scuzi, poate am gresit impartasindu-mi gandurile aici, dar nu mai stiu incotro s-o apuc !
O viata am, si nu destinul mi-a distrus-o, ci un om. Un simplu om .
Cum sa traiesc cu povara asta ?!
Iarta-ma, Marilena !
Lacrima,aici nu judecam pe nimeni,nu corectam...poate ai inteles gresit,Mari a vrut sa spuna ca orice pierdere doare ingrozitor si ca sufletul lui sa fie bine acolo voi sa-l iertati...stiu ca e greu,stiu ca poate te gandesti ca el a fost egois si nu s-a gandit la voi,iarta-ma daca gresesc,imi imaginez ce-i in sufletul tau,seful sotului meu a facut acelas gest acum 3 ani lasand in urma parinti indurerati,frati,surori,sotie,2 copii mici si multi prieteni care nici acum nu inteleg de ce...dar numai ei stiu ce-au gandit in acele momente.Iti doresc putere sa poti trai cu toate aceste intrebari fara raspuns...te imbratisez.
E teribil de greu, si noua ne va fi vesnic asa !
Multumesc Narcisa !
Off,si eu ca si tine Narcisa,retraiesc ultimile zile langa copilul meu parca ar fi fost ieri... si au trecut 8 ani!Realizez trecerea timpului cand ii vad pe cei ce atunci...(cand fiul meu a urcat la Cer)erau copii acum sunt adolescenti ,cei ce atunci erau adolescenti acum sunt familisti cu copii,etc...si-mi dau seama ca doar pentru mine timpul s-a oprit.
Lacrima,iti inteleg durerea si zbuciumul si ma rog sa-ti dea Dumnezeu puterea sa accepti si ...sa ierti!Numai atunci cand vei putea ierta iti vei gasi linistea de care ai atata nevoie.
Lacrima eu imi cer iertare!Tu iti cunosti cel mai bine povestea de viata,iti inteleg durerea si furia si dezamagirea...m-am gandit la sufletul lui...pe care si l-a condamnat singur la intuneric...ca ar avea nevoie de iertarea voastra...
Inteleg cat este de cumplit sa vezi ca a ales singur sa provoace durere si sa va lase cu aceasta durere pe tot restul vietii voastre si ca este ingrozitor sa traiesti cu asta...
Nu ai gresit cu nimic draga mea,poate eu nu am reusit sa ma fac inteleasa ,fii convinsa ca iti sunt cu sufletul alaturi...ca noi toate iti suntem alaturi si te ascultam oricand,ca nu te judecam ci te intelegem...Dumnezeu sa iti dea putere!
Trimiteți un comentariu