Când noaptea străluceşte în reflexia de ape
Şi din adânc un muget tulbură liniştea,
Corabia fantomă se luptă ca să scape
De timpul ce captivă o ţinea.
A căutat portalul ce-o lasă –n clar de lună
Şi cu un ultim zbucium afară a năvălit.
Se-naltă ca o umbră de frământări nebună,
Respiră fericită zâmbind spre infinit.
Căci el îi e logodnic ,nemuritoare o ţine,
Tovarăşă să-i fie plutind nemărginit.
Din când în când la ea un dor cumplit mai vine,
În lumea muritoare cu un ochi a privit.
Şi o clipă fericită, plutind pe-o adiere,
Cu pânzele –i în zboruri duioase mângâind,
Priveşte fascinată la stele în cădere
Şi la întinsa mare ,cu dor învăluind .
Şi aşa în clar de lună cu vânt întins în plete,
Apare ca sirena ,o clipă dintre ape.
Iar cel ce o zăreşte de vrajă o să se-mbete,
Căci nu e muritor s-o vadă şi să scape.
În următoarea clipă atrasă de-o chemare
Se-ntoarce tot pe-o poartă deschisă pentru ea.
Când infinitul cântă,un cânt ca o strigare,
Răspunde la iubirea care o aştepta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu