Marilena, cred ca e o problema cu filmuletul postat, pentru ca am vrut sa pun pauza ( aveam altceva de facut pentru un timp ) si a disparut imaginea, dar sonorul continua ! Nu poti sa ne dai link-ul sau unde gasim in arhiva toata filmarea ?! Eu chiar vreau sa urmaresc inregistrarea, dar nu pot dintr-odata . Multumesc !
Multumesc Marilena ! Vad ca acum se poate da si pauza . Am reusit, pana la urma, sa urmaresc toata emisiunea, in speranta ca o sa vad unde anume este sectiunea pentru cei ramasi vaduvi, pe facebook, dar nu s-a spus . Poti sa-mi dai adresa asta ?! Eu tocmai am comemorat durerea noastra imensa ( 3 ani ) pe 15 aprilie, si ce e mai rau, eu sunt intr-un loc, iar copilul meu in alt oras ( student , astfel incat am plans separat ( eu sigur, el ... probabil ) si ne-am dat seama ca noi doi CHIAR N-O SA TRECEM peste asta ! Tocmai am incheiat o "prietenie" de vreo doi ani cu o doamna care a fost foarte dura cu mine in preziua comemorarii mortii lui, spunandu-mi ca sa nu ma mai gandesc deloc la ce s-a intamplat, mi-a zis ca as putea trece peste asta daca as citi o carte, daca m-as uita la un film, s.a.m.d . Vreau sa-mi spuneti daca voi, prietenele mele de suferinta, puteti face abstractie de moartea celor dragi, mai ales in zilele care v-au marcat viata prin disparitia lor . Mie mi s-a parut de o cruzime infioratoare, pentru ca mi-a spus ca-mi place sa aud doar pe cei care ma compatimesc, drept pentru care am plecat din casa ei foarte suparata si foarte precipitat( tocmai ii adusesem ceva de pomana, culmea ironiei ... ) si, evident, nu m-a mai sunat de-atunci . Am plans mult in 15 ( ziua mortii, cand mi-am adus aminte fiecare minut, fiecare ora, pana cand s-a intamplat ), apoi 16, 17 si 18 ( ziua inmormantarii ) dar ea nici nu m-a sunat sa ma-ntrebe cum am trecut peste zilele astea ! Voi ce ati face in asemenea situatie ?! Sunt eu exagerata ?! Voi imi stiti povestea . Nu este ora sa nu ma-ntreb daca e adevarat sau nu ! Sa nu plang, chiar si pentru cateva secunde . Si au trecut 3 ( trei ) ani .
Lacrima,cuvintele tale mi-au readus nodul in gat si lacrimile in ochi...pentru ca am experimentat aceste faze ale durerii...Imi pare tare rau pentru ca in aceste zile foarte grele pentru tine a trebuit sa ai parte si de o experienta asa neplacuta... Este normal sa doara si mai ales la aniversarea anumitor date cand noi am vrea sa fie ei aici,sa ne bucuram si sa fim la masa impreuna...Nici eu nu cred ca o sa treaca,ne vom obisnui doar cu ideea ca nu putem schimba nimic si poate vom ramane doar cu speranta revederii...Eu sunt aici mereu,poti sa imi scrii de cate ori simti nevoia,poti sa imi trimiti cateva ganduri pe care le voi posta pe blog la fiecare comemorare,ma poti gasi pe FB daca nu sunt pe mess...si te voi asculta oricand... Iti sunt cu sufletul alaturi! Caut si iti trimit si acel link mai jos...Dumnezeu sa iti dea putere!
Multumesc din suflet Marilena . Oricum eu intru zilnic aici, chiar daca nu postez ! Eu sunt, cumva,un caz mai "altfel" fata de voi, chiar daca deznodamantul a fost acelasi . Ti-am mai spus si altadata, ca m-as simti mai impacata daca as fi putut sa revad momente din viata mea de dinainte, cand eram toti trei, sa ma uit si eu la poze, la filmari, sa-mi aduc aminte cu drag despre tot si toate . Nu am cum, sotul meu nu ne-a dat posibilitatea asta ! Zilele astea, baiatul nostru s-a simtit, pentru a nu stiu cata oara, abandonat brutal si nefiresc, obligat sa duca o viata povara asta . Nici un om nu merita asta, daramite un copil ! De aceea eu sunt diferita de voi, cumva . Poate daca as cunoaste persoane in situatii similare, nu stiu, as simti ca nu suntem singurii incercati de soarta . Eu nu-mi gasesc locul nicaieri, ma simt stigmatizata, cumva ocolita, de cei mai multi . Probabil asta a fost destinul meu, nedrept de crud .
Draga mea,inteleg ca socul a fost mult mai puternic...ca esti furioasa pe el pentru ca a decis sa va lase singuri...dar nu trebuie sa te simti stigmatizata...tu nu ai nici o vina...si nu cred ca exista cineva care sa iti aduca asa ceva ...De ocolit suntem ocoliti,dar asta pentru ca oamenii nu stiu cum sa reactioneze,ramanem singuri,ne simtim singuri...toti trecem prin asta. Stiu cat este de greu sa suferi pentru tine si in acelasi timp pentru copil...te doare suferinta lui si faptul ca nu o poti sterge... Cuvintele sunt mici si inutile.Dumnezeu sa va dea putere!
7 comentarii:
Marilena, cred ca e o problema cu filmuletul postat, pentru ca am vrut sa pun pauza ( aveam altceva de facut pentru un timp ) si a disparut imaginea, dar sonorul continua ! Nu poti sa ne dai link-ul sau unde gasim in arhiva toata filmarea ?!
Eu chiar vreau sa urmaresc inregistrarea, dar nu pot dintr-odata . Multumesc !
http://transilvaniatube.ro/video/de-la-5-la-6-edi%C8%9Bia-din-15-aprilie-2013
Multumesc Marilena !
Vad ca acum se poate da si pauza .
Am reusit, pana la urma, sa urmaresc toata emisiunea, in speranta ca o sa vad unde anume este sectiunea pentru cei ramasi vaduvi, pe facebook, dar nu s-a spus .
Poti sa-mi dai adresa asta ?!
Eu tocmai am comemorat durerea noastra imensa ( 3 ani ) pe 15 aprilie, si ce e mai rau, eu sunt intr-un loc, iar copilul meu in alt oras ( student , astfel incat am plans separat ( eu sigur, el ... probabil ) si ne-am dat seama ca noi doi CHIAR N-O SA TRECEM peste asta !
Tocmai am incheiat o "prietenie" de vreo doi ani cu o doamna care a fost foarte dura cu mine in preziua comemorarii mortii lui, spunandu-mi ca sa nu ma mai gandesc deloc la ce s-a intamplat, mi-a zis ca as putea trece peste asta daca as citi o carte, daca m-as uita la un film, s.a.m.d .
Vreau sa-mi spuneti daca voi, prietenele mele de suferinta, puteti face abstractie de moartea celor dragi, mai ales in zilele care v-au marcat viata prin disparitia lor .
Mie mi s-a parut de o cruzime infioratoare, pentru ca mi-a spus ca-mi place sa aud doar pe cei care ma compatimesc, drept pentru care am plecat din casa ei foarte suparata si foarte precipitat( tocmai ii adusesem ceva de pomana, culmea ironiei ... ) si, evident, nu m-a mai sunat de-atunci .
Am plans mult in 15 ( ziua mortii, cand mi-am adus aminte fiecare minut, fiecare ora, pana cand s-a intamplat ), apoi 16, 17 si 18 ( ziua inmormantarii ) dar ea nici nu m-a sunat sa ma-ntrebe cum am trecut peste zilele astea !
Voi ce ati face in asemenea situatie ?!
Sunt eu exagerata ?! Voi imi stiti povestea . Nu este ora sa nu ma-ntreb daca e adevarat sau nu ! Sa nu plang, chiar si pentru cateva secunde .
Si au trecut 3 ( trei ) ani .
Lacrima,cuvintele tale mi-au readus nodul in gat si lacrimile in ochi...pentru ca am experimentat aceste faze ale durerii...Imi pare tare rau pentru ca in aceste zile foarte grele pentru tine a trebuit sa ai parte si de o experienta asa neplacuta...
Este normal sa doara si mai ales la aniversarea anumitor date cand noi am vrea sa fie ei aici,sa ne bucuram si sa fim la masa impreuna...Nici eu nu cred ca o sa treaca,ne vom obisnui doar cu ideea ca nu putem schimba nimic si poate vom ramane doar cu speranta revederii...Eu sunt aici mereu,poti sa imi scrii de cate ori simti nevoia,poti sa imi trimiti cateva ganduri pe care le voi posta pe blog la fiecare comemorare,ma poti gasi pe FB daca nu sunt pe mess...si te voi asculta oricand...
Iti sunt cu sufletul alaturi!
Caut si iti trimit si acel link mai jos...Dumnezeu sa iti dea putere!
http://www.facebook.com/groups/indragostitideuninger/
Multumesc din suflet Marilena .
Oricum eu intru zilnic aici, chiar daca nu postez !
Eu sunt, cumva,un caz mai "altfel" fata de voi, chiar daca deznodamantul a fost acelasi .
Ti-am mai spus si altadata, ca m-as simti mai impacata daca as fi putut sa revad momente din viata mea de dinainte, cand eram toti trei, sa ma uit si eu la poze, la filmari, sa-mi aduc aminte cu drag despre tot si toate .
Nu am cum, sotul meu nu ne-a dat posibilitatea asta !
Zilele astea, baiatul nostru s-a simtit, pentru a nu stiu cata oara, abandonat brutal si nefiresc, obligat sa duca o viata povara asta . Nici un om nu merita asta, daramite un copil !
De aceea eu sunt diferita de voi, cumva .
Poate daca as cunoaste persoane in situatii similare, nu stiu, as simti ca nu suntem singurii incercati de soarta .
Eu nu-mi gasesc locul nicaieri, ma simt stigmatizata, cumva ocolita, de cei mai multi .
Probabil asta a fost destinul meu, nedrept de crud .
Draga mea,inteleg ca socul a fost mult mai puternic...ca esti furioasa pe el pentru ca a decis sa va lase singuri...dar nu trebuie sa te simti stigmatizata...tu nu ai nici o vina...si nu cred ca exista cineva care sa iti aduca asa ceva ...De ocolit suntem ocoliti,dar asta pentru ca oamenii nu stiu cum sa reactioneze,ramanem singuri,ne simtim singuri...toti trecem prin asta.
Stiu cat este de greu sa suferi pentru tine si in acelasi timp pentru copil...te doare suferinta lui si faptul ca nu o poti sterge...
Cuvintele sunt mici si inutile.Dumnezeu sa va dea putere!
Trimiteți un comentariu