Ascunde pâcla neagră de priviri
Un monument clădit de Dumnezeu.
În podul cel ticsit cu amintiri,
Lăzi prăfuite închid sufletul meu.
Afară întunericul apasă,
Mai văd lumină totuşi în castel.
Mă simt stăpână astăzi peste casă
Chiar dacă-n faţă nu văd niciun ţel.
Şi rătăcesc cu zâmbetul pe buze
Deşi e praf depus pe tot în jur,
De prin cotloane vin lumini difuze,
Luciri rămase dintr-un suflet pur.
Încet dar sigur,urc câte o treaptă
Şi caut uşa ce-am închis cândva.
Acolo-n podul care mă aşteaptă,
Stă încuiată fericirea mea.
4 comentarii:
Frumoase versuri.Noi,cei care am pierdut persoane dragi,mai avem multe trepte de urcat până să putem atinge fericirea care stă bine ascunsă...Vă pup!
Eu cred ca ei au luat o parte din noi cand au plecat,niciodata nu vom mai putea fericite in totalitate...un ochi va rade altul va plange...va imbratisez pe toate.
Superba poezie!Fericirea noastra este undeva departe,departe si cred ca nu vom ajunge prea usor la ea...Va pup si eu.
Este adevarat ca au luat cu ei o parte din sufletul nostru,cred si eu ca nimic nu poate fi la fel....dar depinde ce ne dorim noi de la viitor si de cum invatam sa trecem prin timp...pentru ca noi trecem prin timp si tot de noi depinde sa fim putin mai bine...
va imbratisez!
Trimiteți un comentariu