CONSTANTIN BARBUS 14.03.1949-28.04.1990
Izolati pe ale vietii valuri,
Cu stramtori rasunand de ecouri intre noi ridicandu-se,
Imprastiate pe marile fara tarm,
Ale caror limite nemarginite,
Milioane de muritori solitari le cunosc;
Dar atunci cand luna,cu ale ei raze strafundurile lumineaza,
Si leganate de ale primaverii adieri sunt,
Prin valcele in nopti instelate,
Fermecator isi spun versul privighetorile;
Si aceste accente din mal in mal,
Peste vai si vise se revarsa;
O,atunci o dorinta disperata,
Se trezeste in adancurile lor;
Caci sigur intr-o zi simtim ca,
Dintr-un singur vis am facut parte;
Fie ca intr-o zi ale noastre ganduri sa le putem apropia !
Cine porunceste ca ale noastre dorinti,
Sa fie,de indata ce se aprind,stinse?
Cine dorinta noastra zadarnica o face?
Un om,un zeu sau o multime;
Ei fac sa curga intre ale noastre tarmuri,
Apa sarata a marii neprietenoase pe timp de furtuna?
Sau poate insasi viata,cu legile ei aspre,
Ce ne incearca uneori,fara pic de mila,
Facand ca sa dispara credinta noastra in oameni,
Si sa luptam tot singuri,ca singurul SISIF?
1976
Autor: Barbus Constantin
34 de comentarii:
O situatie asemanatoare vine sa ne dovedeasca inca o data ca cei care pierd o fiinta apropiata traiesc la fel.Dupa plecarea lui Constantin la cer fica sa Adina Barbus arzand in flacara durerii a inceput sa modeleze versuri,strigate de dor si suferinta...versuri minunate care nu se opresc si contiua sa curga spre mangaierea celor care le citesc si usurarea sufletului adinei care se intreaba:
"buna,prieteni.am vazut ca pagina voastra se ocupa de noi,cei care am pierdut pe cineva drag.as avea si eu o intrebare,sper sa gasesc si pe cineva de pe aceasta pagina amator sa imi raspunda:credeti ca dupa aproape 24 de ani,mai are rost sa iti fie dor de persoana draga care nu mai este?.intreb pentru ca mie,toata lumea din jurul meu imi spune ca a trecut mult prea mult timp pentru a-mi mai permite"moftul"de a suferi.mi se spune sa renunt la sentimentul de durere si de dor,pentru ca sunt inutile.dar,daca eu sunt genul pentru care timpul nu a anulat nimic?...e vina mea,am eu o problema?.asta aud mereu.si totusi cu ce simt eu cum ramane?...mie inca imi e dor.gresesc?.sper sa vada cineva postarea si as dori un eventual raspuns,daca aveti.multumesc mult.o zi buna va doresc."
Dumnezeu sa il odihneasca in pace pe Constantin si tie Adina sa iti dea liniste sufleteasca!
Să-ţi fie dor nu este o ruşine.Mie îmi este dor de mama şi de bunica tot timpul,nu este clipă să nu mă gândesc la ele.A-ţi fi dor de persoanele dragi plecate,este ceva normal...acel gol nu poate să-l umple nimeni şi nimic...
Confirm cele spuse de Brandusa,dorul nu este o rusine ci este un sentiment firesc,dorul nu este o boala, ci este o comuniune cu cel plecat.Dumnezeu sa-l odihneasca in Imparatia Sa pe Constantin,iar tie Adina,sa-ti dea putere sa treci peste prejudecatile celor care nu te (ne)inteleg!
Chiar daca durerea mai scade in intensitate,si sufletul devine mai bland ,DORUL CRESTE ...E asa de mare dorul ca de s-ar naste din izvor ,cu trecerea anilor ar deveni ocean ....numai ca cei din jur nu inteleg metafora asta , pentru ca nu simte acest dor ,nu au aceasta durere.Eu stiu cum e ,si desi e greu Dumnezeu ne ajuta sa gasim resursele sa mergem mai departe.Adina ,nu trebuie sa te exteriorizezi celor ce nu stiu ce e durerea .Pastreaz-o in secret si impartaseste-o doar tie si celor ce te inteleg si sunt ca tine.Eu m-am obisnuit sa-mi pun masca ,si am invatat ce sa spun si ce sa nu spun celor din jur. Dar cel mai bun lucru pe are am reusit sa-l invat e acela ca NU-MI MAI PASA de parerea altora...Nici un psiholog nu-mi poate vindeca durerea si nici timpul nu -mi poate stinge dorul.Si eu sunt la fel ...ca tine! te imbratisez ,Nuti .
Cred ca durerea si dorul nu o sa treaca niciodata.Dumnezeu sa il odihneasca!
Ma bucur sa va gasesc pe toate aici alaturi de acest suflet zbuciumat care are mare nevoie sa simta pe cineva aproape...Daca au trecut multi ani si simte ce a simtit in acea zi inseamna ca Adina nu a avut pe nimeni care sa o sustina moral...si aici incercam sa ne sustinem reciproc...
O sa va postez din minunatele sale versuri,o puteti citi pe internet...
Nu este nimic gresit in ceea ce facem noi,dar cei din jur nu vor intelege niciodata acest lucru...a merge la cimitir,a merge la biserica,a fi cu gandul la cei plecati pt cei din jur e o nebunie...ne privesc ca pe niste oameni ciudati...dvs.nu trebuie sa va pese de cei din jur,faceti lucrurile care va aduc liniste in suflet,va imbratisez.
TATA,stii ce regret?.Nu mi-ai spus niciodata de aceste preocupari ale tale...desi pe undeva te inteleg:nu eram atunci in masura sa le(sa TE)inteleg...eram prea copil pentru astfel de trairi...Si mai regret ceva:ROMANUL"ADEVARUL"...a ramas doar la stadiul de structurare a capitolelor si de introducere.Si,din nou,nici de el nu am stiut pana dupa..."plecarea"ta.Dar mi-am"permis"sa-ti"fur"o parte din introducere si sa o postez pe pagina mea de FB.Pur si simplu pentru a avea ceva de la tine...Doream sa te"simt",cumva,mai aproape de mine... .
SPRE CER...
Trimit spre Cer acestea toate,de la cuvinte pana la lacrimi,de la adevaruri pana la ezitari,de la ganduri nerostite la pagini de jurnal palpitand de un Dor ce nu se va mai stinge,de la minus pana la plus,de la plus pana la minus,de la tacere pana la cantec,de la consoana pana la virgula,de la fotografii pana la orizonturi,trimit spre Cer acestea toate si as vrea sa cred ca ajung la TINE.La TINE,cel"plecat"mult prea devreme spre o departare pe care si astazi refuz sa o accept,sa o primesc cu"seninatate"in viata mea de"om mare"si...singur.Da,nu mi-e rusine sa recunosc-trimit spre Cer-spre Cerul acela al carui albastru te-a vrajit atat de mult,spre Cerul acela care uneori imi mai"imprumuta"si mie din doliu-si vreau sa cred ca fiecare silaba a mea ti se cuibareste in palme,ca fiecare vers din poeziile pe care le scriu iti mai sterge din Dor,ca mai acopera din suferinta asta fara final si din neputinta pe care,iata,o traim haotic si halucinant.Trimit spre Cer tot ce stiu de acum ca voi simti pe 14 MARTIE,cand am fi vrut-si eu si TU-sa sarbatorim impreuna,cu versuri,cu muzica noastra preferata,cu zambet si emotie-ca in fiecare an de care am stiut sa ne bucuram.Eu stiu ca meritam amandoi sa ne privim in ochi pe 14 MARTIE 2014 si sa ne promitem ETERNITATE.Trimit spre Cer tot ceea ce a mai ramas bun din mine si mi-e ciuda ca nici in acest an nu voi reusi sa ma mint si sa spun ca ma voi bucura ca de o Sarbatoare adevarata de aceasta zi in care oriunde as fi,oriunde ai fi,as fi vrut SA FII CU MINE !.Nu pot sa ma bucur-niciodata,in acesti 23 de ani,nu am putut-de ZIUA TA...FARA TINE,oricat de mult as fi incercat sa supravietuiesc aratand ca nu imi pasa.Imi pasa !.Sper...doar...sa nu plang.Dar nu iti promit ca voi reusi.Pentru ca oricum MI-E DOR DE TINE.Iar ATUNCI cu atat mai mult.Si...pentru ca stiu ca meritam amandoi sa ne privim in ochi pe 14 MARTIE 2014 si sa ne promitem ETERNITATE... .(PT."C".-PT.ORICE 14 MARTIE...).
Tu iti trimiti gandurile spre cer,o simfonie a dorului inca viu...Esti un izvor din care ganduri curg neincetat si doruri se impletesc si curg...se daruiesc celor care insetati isi fac timp sa se adape din puritatea sufletului tau....Iar acolo sus,cei dragi tie zambesc si trimit catre tine aceleasi ganduri...pentru ca la un moment dat fara sa va dati seama ele sa se intalneasca,sa devina un intreg acolo intr-un punct din Univers si sa incante privirea muritorilor....In suferinta ta Adina creezi capodopere ce vor dainui si vor alina peste ani alte suflete...
MULTUMESC DE APRECIERI !.
"ANONIMUL"ERAM EU.A aparut comentariul inainte de semnatura.
P.S.Stii de ce am ales spatiul de la aceasta poezie pentru comentariul de mai devreme,nu?.Pentru ca faptul ca poezia iti apartine si pentru ca"esti"cumva,macar in fotografie,ma face sa ma simt cumva mai aproape de TINE.Imi simt sufletul"acasa"si mi-e bine...atat cat se mai poate...acum.(PT."C".-11.02.2014).
IERI.
Cand toate pareau mai usoare,cand nostalgiile se aruncau in fata noastra ca niste petale de floare interzisa-cand ni se cuibareau in cenusa lacrimei cele mai frumoase nuante ale anotimpului;cand ne ramasese povestea cand aveam la dispozitie un viitor pentru a repara greseli cand credeam fara ezitare in vestile bune ferite de cosmarul despartirii cand nu intalnisem inca distanta ce sta azi intre noi cand inca eram cei mai importanti in sufletele fiecaruia cand eram o regie scoasa din context rostita in soapta si aparata de zambete cand zgomotele de pas intrerupt din prudenta acompaniau intensitatea privirilor furate si a vorbelor nespuse cand faptul de a fi doi insemna totul cand nu se tinea cont de cifre,procente si masti cel putin nu in perimertul in care credzusem ca vom poposi pentru totdeauna cand credeam naiv ca noi doi nu vom avea nevoie de adresa pentru a ne gasi fara a ni se mai pune la dispozitie alte coordonate geografice cu care sa ne tinem in frau zbuciumul si disperarea despartirii...
IERI.ABIA ASTEPT SA FIE...IERI !.(PT."C."-12.02.2014).
NE RAMANE LACRIMA
E in toate cele din jur un pic de moarte.Si un pic mai multa suferinta.Dintre toate cele pe care viata se lauda ca ni le da de-a gata,dintre toate pe care le primim de la Dumnezeu si de la oameni ne ramane lacrima.Singura care poate sa spele din disperarea cu care ne ducem zilele singura care are sansa sa ne insoteasca si sa ne mai ascunda din dorinta tot mai acuta de a disparea definitiv din toate orizonturile lumii.E lacrima care ne inunda atunci cand singura departare definitiva vine sa se cuibareasca in destinele noastre e lacima pe care o simtim cand privim in urma si ni se pare ca ar fi putut fi altfel daca aveam mai mult noroc daca promisiunile ! se indeplineau ! la timp !E lacrima cu care insotim linii melodice tandre pe care le identificam cu vietile noastre ratacite in jocul stupid cu fericirea si nefericirea,de-a renuntarea si rimpacarea cu destinul,un joc ce ne distruge si ne recompune de fiecare data in patru anotimpuri cenusii.E lacrima cu care scriu si eu acum,copesita de niste realitati care nu imi spun si cum sa mreg inainte sau cum sa stau macar pe loc.E lacrima sub care am ascuns cat am putut de bine si de discret cuvintele acestea pe care credeam ca n-o sa le scriu niciodata ca n-o sa le TRAIESC niciodata.Eu chiar doream sa uit ca exista lacrimi de acest fel,ca exista zile fara sens si nopti fara repere.Pacat ca,de 24 de ani,mi-a ramas doar lacrima...
14 MARTIE...
E-o liniste de inceput de lume
Si zorii nasc uimiti,intrebatori
Doar florile mai pot sa ma indrume
Spre-al Amintirii TALE sfant pridvor
De la-naltimea lui naucitoare
Crescand din noi ca un amvon stelar
Vad ghioceii risipind in soare
Parfum de anotimp patriarhal
Curge de Sus lumina preacurata
Garoafe albe tremura in vant
In Ziua asta binecuvantata
Doar glasul tau as vrea sa il ascult
El e cetatea mea zidita-n stele
In preajma lor ca un"altar"profan
Cu rugi ce ne indreapta catre ele
Cand"evadam"din veacuri fara an
In Ziua asta binecuvantata
Cand nici durerea nu are temei
Vreau sa visez ca poate,vreodata,
Te vei mai oglindi in ochii mei...
In Luna asta de-nceput de lume,
Numai O ZI,acum,va mai conta:
Dar tocmai ASTAZI nu-TI voi putea spune
Un simplu:"LA MULTI ANI !"DE ZIUA TA !.(PT."C."-PT.ORICE 14 MARTIE)
Da,poate ca deocamdata e mult prea devreme sa vorbim despre Acea Zi...Stim amandoi care:28 APRILIE 1990.Si totusi,chiar daca nu vreau sa vorbesc de acum despre ce am simtit atunci,tot mi-au ramas intrebarile:Si cu siguranta cea mai grea e...DE CE?.Un"DE CE"cu foarte multe sensuri...In primul rand as vrea sa stii ca imediat atunci m-am intrebat DE CE ai acceptat tocmai tu sa"preiei"schimbul acelui coleg in noaptea aceea,chiar daca te rugase,doar stiai ca programul tau era altul si ca noi te asteptam ACASA...Dar apoi am inteles:Asa erai tu.Nu puteai spune"NU"cand cineva avea nevoie de tine.Iar ce s-a intamplat apoi,cu siguranta nu avea nimeni cum sa previna.Cine s-ar fi gandit ca deznodamantul avea sa fie cel pe care il stim noi,acum?.In primul rand,ideea care nu stiu cui i-a apartinut,de a construi o...camera,sa-i spunem,in acea hala uriasa din uzina,unde lucrai tu si colegii tai,camera construita in jurul acelor conducte de gaz care alimentau cuptoarele unde se tratau termic piesele pentru armament-specializarea Uzinei de Armament MIJA-si a ta-maistru tratamente termice-acea idee,spuneam,se dovedise una buna,catva timp,pentru ca respectiva camera era un loc unde puteati sa va incalziti putin,caci in hala aceea era numai frig-si unde voi,"sefii",puteati sa va scrieti rapoartele de activitate dupa serviciu.Ironia sortii a facut ca in acea ULTIMA ZI,in camera aceea sa nu mai fi intrat nimeni de cel putin o zi si jumatate inainte,asa ca nu a stiut nimeni ca acele conducte aveau scapari de gaze si ca in tot acest timp se adunase monoxid de carbon pe care tu,primul care a intrat acolo dupa atata timp,l-ai"luat in plin"...Si totusi,nu trecuse prea mult timp de cand niste colegi de-ai tai declarasera ca in jur de 5 si ceva(dimineata)fusesesi pe la ei,le-ai spus ca te duci sa-ti scrii raportul dupa care pleci si tu acasa dupa doua schimburi.Doar ca...momentul in care tu ai intrat sa-ti scrii raportul avea sa se transforme intr-o tragedie.Tragedie care,poate,cine stie,NU s-ar fi produs,sau poate ai fi avut vreo sansa,daca,atunci cand un coleg de-al tau care a vazut ca era ceva in neregula cu tine si s-a oferit sa vada ce se intampla,nu ar fi fost oprit tocmai de SEFUL TAU(!),care i-a spus acelui coleg ca nu-i nevoie de ajutor,te"descurci"si singur.Bineinteles ca acel coleg a renuntat.Iar consecintele...se vad si acum.Nu stiu daca interventia acelui coleg ar mai fi ajutat la ceva,poate nu,monoxidul de carbon actioneaza rapid,poate n-ar mai fi fost timp pentru nimic,dar important este ca NU ai primit acel ajutor,ti-a fost refuzat din start.DE CE?.NU STIU.Stii,initial ma gandisem ca,daca tot se intamplase...ASTA,macar totul sa se fi petrecut repede,pentru ca,poate,cine stie,n-ai fi avut timp sa...suferi.Poate ar fi fost asa...ca un somn."Adormi"si...atat.Doar ca,am aflat mai apoi,de la colegii care te-au gasit,ca erau semne evidente ca ai incercat sa te"descurci"singur.Ori asta inseamna ca ai stiut pana in ultima clipa ce ti se intampla...ceea ce implica,evident,suferinta.Cum crezi ca m-am simtit eu,afland toate astea?.Nu vreau sa ma torturez mai mult imaginandu-mi ce ai simtit Atunci sau daca in acele ultime secunde te-ai mai putut gandi la mine,la...noi...Daca te-ai intrebat ce am sa fac eu...FARA TINE?.In fine...acum nu mai conteaza.Raman fara raspuns doar acele multe"DE CE"-uri de care vorbeam la inceput.Si faptul ca noi nu vom mai fi niciodata impreuna,ca imi e DOR de tine si ca n-am sa stiu niciodata daca ar fi putut fi si altfel...Oricum,deja e prea tarziu.PENTRU ORICE.(PT."C."-22.02.2014).
Da,poate ca deocamdata e mult prea devreme sa vorbim despre Acea Zi...Stim amandoi care:28 APRILIE 1990.Si totusi,chiar daca nu vreau sa vorbesc de acum despre ce am simtit atunci,tot mi-au ramas intrebarile:Si cu siguranta cea mai grea e...DE CE?.Un"DE CE"cu foarte multe sensuri...In primul rand as vrea sa stii ca imediat atunci m-am intrebat DE CE ai acceptat tocmai tu sa"preiei"schimbul acelui coleg in noaptea aceea,chiar daca te rugase,doar stiai ca programul tau era altul si ca noi te asteptam ACASA...Dar apoi am inteles:Asa erai tu.Nu puteai spune"NU"cand cineva avea nevoie de tine.Iar ce s-a intamplat apoi,cu siguranta nu avea nimeni cum sa previna.Cine s-ar fi gandit ca deznodamantul avea sa fie cel pe care il stim noi,acum?.In primul rand,ideea care nu stiu cui i-a apartinut,de a construi o...camera,sa-i spunem,in acea hala uriasa din uzina,unde lucrai tu si colegii tai,camera construita in jurul acelor conducte de gaz care alimentau cuptoarele unde se tratau termic piesele pentru armament-specializarea Uzinei de Armament MIJA-si a ta-maistru tratamente termice-acea idee,spuneam,se dovedise una buna,catva timp,pentru ca respectiva camera era un loc unde puteati sa va incalziti putin,caci in hala aceea era numai frig-si unde voi,"sefii",puteati sa va scrieti rapoartele de activitate dupa serviciu.Ironia sortii a facut ca in acea ULTIMA ZI,in camera aceea sa nu mai fi intrat nimeni de cel putin o zi si jumatate inainte,asa ca nu a stiut nimeni ca acele conducte aveau scapari de gaze si ca in tot acest timp se adunase monoxid de carbon pe care tu,primul care a intrat acolo dupa atata timp,l-ai"luat in plin"...Si totusi,nu trecuse prea mult timp de cand niste colegi de-ai tai declarasera ca in jur de 5 si ceva(dimineata)fusesesi pe la ei,le-ai spus ca te duci sa-ti scrii raportul dupa care pleci si tu acasa dupa doua schimburi.Doar ca...momentul in care tu ai intrat sa-ti scrii raportul avea sa se transforme intr-o tragedie.Tragedie care,poate,cine stie,NU s-ar fi produs,sau poate ai fi avut vreo sansa,daca,atunci cand un coleg de-al tau care a vazut ca era ceva in neregula cu tine si s-a oferit sa vada ce se intampla,nu ar fi fost oprit tocmai de SEFUL TAU(!),care i-a spus acelui coleg ca nu-i nevoie de ajutor,te"descurci"si singur.Bineinteles ca acel coleg a renuntat.Iar consecintele...se vad si acum.Nu stiu daca interventia acelui coleg ar mai fi ajutat la ceva,poate nu,monoxidul de carbon actioneaza rapid,poate n-ar mai fi fost timp pentru nimic,dar important este ca NU ai primit acel ajutor,ti-a fost refuzat din start.DE CE?.NU STIU.Stii,initial ma gandisem ca,daca tot se intamplase...ASTA,macar totul sa se fi petrecut repede,pentru ca,poate,cine stie,n-ai fi avut timp sa...suferi.Poate ar fi fost asa...ca un somn."Adormi"si...atat.Doar ca,am aflat mai apoi,de la colegii care te-au gasit,ca erau semne evidente ca ai incercat sa te"descurci"singur.Ori asta inseamna ca ai stiut pana in ultima clipa ce ti se intampla...ceea ce implica,evident,suferinta.Cum crezi ca m-am simtit eu,afland toate astea?.Nu vreau sa ma torturez mai mult imaginandu-mi ce ai simtit Atunci sau daca in acele ultime secunde te-ai mai putut gandi la mine,la...noi...Daca te-ai intrebat ce am sa fac eu...FARA TINE?.In fine...acum nu mai conteaza.Raman fara raspuns doar acele multe"DE CE"-uri de care vorbeam la inceput.Si faptul ca noi nu vom mai fi niciodata impreuna,ca imi e DOR de tine si ca n-am sa stiu niciodata daca ar fi putut fi si altfel...Oricum,deja e prea tarziu.PENTRU ORICE.(PT."C."-22.02.2014).
Am asteptat o veste proasta ca sa pot scrie,am asteptat o veste buna ca sa pot plange,am asteptat orice fel de veste,ca un copil care cere atentia celor mari-doar-doar mi se lumineaza si mie drumul catre ziua de ieri,catre ziua de maine si daca nu cer prea mult,catre ziua de astazi.Nu stiu de ce dar nu recunosc deloc peisajul acesta care se asterne dincolo de ochii tai si-ai sa razi-chiar si dincolo de ochii mei,indiferent cat de tristi sau de indiferenti ar parea la primele ore ale diminetii.Putine lucruri ma mobilizeaza mai tare ca scrierea acestor ganduri,desi sunt convinsa ca ar exista si destui care nu m-ar intelege.Dar cine tine cont de parerea lor?.Desi mi-e uneori greu sa duc singura lupta asta aproape inconstienta cu destinul,cu realitatea si chiar cu viitorul.Dar imi amintesc repede ca nu e in zadar.E ultima legatura cu TINE.Si atunci mi se imblanzeste inima,mi se topeste DORUL in cuvinte tandre si printre Amintiri singuratatea nu mai e atat de vibranta.Da,recunosc,poate sunt haotica si nelinistita,ca in toate noptile in care scriu tarziu si cu lacrimi in ochi,cand TE caut sau cand TE rog sa ma gasesti...Acum scriu devreme-e putin trecut de miezul noptii-nici nu stiu daca lumina din camera s-a"marit"cumva sau doar am confundat eu lumina cu intunericul,viata cu moartea,dragostea cu indiferenta,cenusa cu scanteia si fericirea cu tristetea.Nici nu mai stiu ce e cu mine,poate e de vina ora la care scriu,poate noptile nedormite si zilele netraite pe care le-am acumulat intr-o biografie de circuit inchis sa fie de vina.Iarta-ma,TE rog,dar as vrea sa inchei,sa las noaptea sa imi mangaie mainile reci si sa-mi usuce lacrimile si sa tac putin.Tac putin.Pana data viitoare,cand promit sa imi pun-sau nu-in ordine sufletul,gandurile,sa te acomodez cu tristetea de iarna sau cea din Primavara asta care se apropie si care ne pecetluieste viata de atata timp,sa te refamiliarizez cu marturisirile acestea mascate in figuri de stil cu care imi mai calmez si eu DORUL DE TINE.Tac putin.Daca a mai ramas ceva-si sigur a mai ramas-TE rog-sa ne vedem in vis-si sa adaugi TU ce lipseste si sa-mi spui intr-o zi cand ne vom reintalni-ce mi-a scapat,ce am omis,ce AM VRUT sa UIT...(PT."C".-22-23.02.2014).
Sunt aproape 24 de ani...Si e absurd tot acest timp in care nu te vad,in care toate distantele dor si mai tare,in care nu-mi mai pot ascunde disperarea si ratacirea...Mi-e dor,ingrozitor de tine,as vrea sa-mi inchipui ca vei citi aceste randuri,ca imi vei corecta virgulele puse din graba pe unde nu trebuie si ca imi vei sugera un titlu mai bun pentru acest grupaj de cuvinte haotice,niste cuvinte care,de cand nu te mai am in preajma mea mi-au fugit din minte,din dictionare si din ratiune.Abia acum incerc sa ma obisnuiesc cu acea tristete enorma care uneori nu-mi lasa pleoapele sa se deschida,care ma face sa-mi pun intrebari cu final nefericit,intrebari care ma sufoca si totusi imi dau putere-ca intr-un paradox cinic cu viata si moarte.Lumea aceasta a mea,atipica,asa cum a fost dintotdeauna,nu mai are acum sens FARA TINE.Lipsa ta fizica,nevoia de a fii aici,de a-ti cere un sfat,de a te privi in ochi,de a-ti auzi vocea,nesiguranta pe care mi-o da ideea ca nimeni nu mai are grija de mine,ca nimanui nu-i mai pasa,asa cum iti pasa tie,de ce se intampla cu mine,toate acestea mi-au sfasiat destinul,m-au maturizat dar m-au si dat cu multi ani inapoi.Nu pot sa nu ma gandesc la tine,la noi,in fiecare clipa,sa nu imi fie Dor de tine,de toate momentele noastre superbe impreuna.Dar...n-o sa ne mai vedem.Formula completa s-a distrus demult.Singura mea consolare ar fi gandul ca tu,de oriunde ai fi vezi aceste mesaje...Am infiintat,numai pentru noi,o traditie pe care incerc sa o respect,aceea de a te pastra,chiar daca putin altfel,langa mine.E tot ce mai am.Si Amintirile.Pentru ca dreptul nostru de a fi impreuna nu mai exista.Mi-e Dor....ingrozitor de dor de tine !.Stii,nici tu,nici eu nu mai suntem aceiasi.Ne-a luat Destinul prin surprindere.As mai scrie,dar,din nou,nu mai am timp sa-mi construiesc finalul de poveste.Ma grabesc,trbuie sa plec.SINGURATATEA BATE LA USA...
Imi spui si mie cum poti sa..."pleci",la exact o luna si jumatate distanta de Ziua Ta De Nastere?.Asta n-am inteles niciodata,incepand din prima clipa in care am descoperit simetria asta pe care aproape imi vine sa cred ca ti-ai dorit-o...e mult prea exacta !.Priveste si tu:14.03-28.04 !.Ce sa inteleg?.Sau poate ar trebui sa ma bucur ca nu ai"plecat"cu cateva zile mai devreme de 28.04..,altfel ziua in cauza ar fi putut fi 24.04.-ZIUA DE NASTERE A MAMEI...Si atunci...Si asa,e"la limita".Dar de ce sa ma mai mir?.Se pare ca e deja o"traditie":Si"MAMI"a"plecat"DE ZIUA MEA,asa ca...e ceva obisnuit.Eu as fi vrut sa fiti amandoi aici,si astfel de coincidente sa nu fi existat.Si ce daca?.Nu conteaza ce vreau eu.Realitatea e una singura:MI-E DOR.
Recitesc tot ce am scris si ma gandesc ce multe cuvinte inutile pentru a exprima un singur lucru-MI-E DOR DE TINE !.
IN DAR DE ZIUA TA...
Primavara pentru tine,de dincolo de frontiere si de uitari,o primavara ca un poem despre tot si toate,despre nimic si despre tot,un"poem de Duminica"cu soare si ploaie,fara ritm si fara rima,fara alte complicatii stilistice,o primavara"onesta"cu Cer senin si aparente ignorate.O sa-ti povestesc in detaliu despre o primavara cu un vant"elegant"care mangaie pe furis si priviri si gesturi,in care si distantele par pentru cateva clipe si pentru cateva eternitati inutile,parca nici tu nu mai pari atat de departe,parca nici eu nu mai sunt atat de preocupata de ceea ce vor spune ceilalti si despre ceea ce ar putea scrie cronicile vremii despre doua anonime pronume personale care se cauta de o viata si care se pierd de mai bine de o eternitate.Primavara cu un aer de imposibil aflata sub anestezia timpului sau regretelor,un anotimp melancolic pe care nici macar ochii mei tristi nu l-ar putea intuneca de tot,un fel de mozaic de ganduri si de adevaruri,un colaj facut din toata grija pe care ti-o port si din tot Dorul pe care ti-l duc,o primavara in care nimic nu mai conteaza,o primavara in care chiar si peisajul de afara isi cauta dreptul la intrebare si la raspuns,la un mod mai aparte de a supravietui,un anotimp din care poate vom afla cat suntem de fragili,cat suntem de tristi,cat suntem de singuri...Pana nu scoatem la vanzare si anotimpurile,lasa-ma sa iti ofer in dar aceasta primavara cu Cer mult si nesigur aparandu-ne pasii,cu un soare indecis,cu un parfum aparte plutind in aer,o primavara in care,din nou,imi amintesc de tine,un anotimp cu un singur destinatar:TU,si cu acelasi expeditor:EU,acest minunat motiv pentru un peisaj care nu se mai asorteaza cu nimic din ceea ce credeam ca e definitiv,cu nimic din ceea ce avusesem impresia ca ne va supravietui si ca ne va pastra o amintire senina...Pana nu scoatem la vanzare si dreptul la promisiune si tandrete,da-mi voie sa ma mint si sa te mint ca vom mai prinde vreodata,chiar daca nu in viata asta,o primavara impreuna si ca vom fi punctuali la"intalnirea"cu Destinul,care,poate,va tine candva sa ne contrazica,demonstrandu-ne,contrar aparentelor si contrar vechilor obiceiuri,cat NU suntem de fragili,cat NU suntem de tristi,cat NU suntem de singuri...
Mai e nevoie sa ma semnez?...Tu stii...EU sunt.Si cred ca desi ai ales tot primavara pentru a"pleca",cred ca tot ce am spus mai sus va fi valabil chiar si pentru 21 MAI si de ce nu,poate chiar si pentru 28 APRILIE...
Citesc si recitesc ultimul vers din poezia care-ti apartine si nu pot sa nu ma gandesc daca stiai cumva inca de atunci cata NEFERICITA realitate va cuprinde,ceva ani mai tarziu...Mai ca imi vine sa cred ca e o premonitie:poate anticiparea Acestei ULTIME ZILE-28.04.1990-in care,asa cum stim amandoi a trebuit sa te lupti singur-asa cum prevazusesi-de data asta...PENTRU VIATA TA !.Din pacate,uneori fortele nu sunt egale-iar tu,in lipsa unui ajutor care,desi ar fi putut veni,ti-a fost refuzat(!),ai...pierdut lupta.Din pacate nu pot spune decat ca era de asteptat:nimeni nu poate supravietui prea mult FARA AER !.Iar tie,atunci,era exact ce iti lipsea...Cred ca ar fi totusi cazul sa tac,altfel nu stiu cum am sa ma mai opresc din plans.Si asa,gandul la felul in care a"trebuit"sa"pleci",la ce ai putut simti Atunci,la faptul ca,nu stiu cu ce drept,cineva ,un om oarecare,s-a jucat cu destinele noastre si a spus un NU care a cantarit cat O VIATA !,ma tortureaza zilnic...In fine,asa cum am mai spus,acum nu se mai poate schimba nimic.Pentru orice e prea tarziu !.
Stiai ca Ziua de 28 APRILIE !-e declarata ZIUA INTERNATIONALA DE COMEMORARE A VICTIMELOR ACCIDENTELOR DE MUNCA?.Nici eu nu stiam,pana mi-a venit ideea sa caut orice despre Ziua Asta.Si sa raman"interzisa"citind...ceea ce ti-am spus mai sus.O mai mare si mai trista coincidenta-la modul dublu-nu cred ca putea exista !.Adica...ZIUA ASTA,te va cuprinde cu siguranta in ea si pe tine,intotdeauna.Cum sa"pleci"printr-un Accident de Munca exact in Ziua Comemorarii lor?.Nu stiu cate astfel de cazuri ar putea fi,dar cu siguranta tu esti unul dintre ele !.Iarta-ma,discut prea mult,dar coincidenta asta m-a socat,efectiv.Desigur,nu stiam Atunci nici unul dintre noi,Ziua Asta a fost declarata astfel DUPA"plecarea"ta,dar data aleasa de ei e identica cu...Si motivul pentru care au ales-o...Ti se potrivesc AMANDOUA !.Pe mine insa ma va durea,la fel...sau poate mai tare:eu as fi vrut SA EXISTI !.Nu sa traiesc astfel de momente si nici nu doream sa fii tu"subiectul"unor asemenea coincidente tragice !.Si totusi...Destinul nostru a fost sa fie Doar ACESTA.Nu se mai poate schimba nimic.Dar tot nu ma voi putea abtine SA NU MA GANDESC atunci la aceasta stranie similitudine.De ce nu ti-am spus toate astea exact in Ziua Aceea?.Simplu:pentru ca stiu ca sigur n-am sa pot vorbi prea mult.DOAR VOI PLANGE...
Imi spui si mie,te rog,daca s-au inventat cuvintele care sa exprime...disperarea?.Poate nu le-am descoperit eu !,nici macar in versuri.A mai ramas doar o saptamana !...Te astept sa-mi spui cum sa exist FARA TINE !,in toate zilele astea:14.03,28.04,21.05...Cum sa exist si cum...sa te iert ca mi-ai lasat doar lacrimile...
Mi-e Dor de Ultima Aniversare CU TINE:14 MARTIE 1990 !.
Doar atat:NE e DOR DE TINE !
Din nou...din partea ta:
"CE SA-MI OFERI?"
"Ce sa-mi oferi?.Ofera-mi doar iubire:
Aceeasi ce o imparteam candva...
Nu,rugamintea mea sa nu te mire:
E-un mod de a mai fi in preajma ta !
Ce sa-mi oferi?.Putin din Bucuria
Ce o traiam Atunci numai in doi...
Atat de mult ar fi putut sa fie...
Dar inca mi-amintesc de acel"Noi"!
Ce sa-mi oferi?.Un gand in Acea Noapte;
Caci stiu ca n-ai sa poti sa treci...asa...
Il voi primi,chiar daca sunt departe;
Un ultim dar venit din partea ta !
Ce sa-mi oferi?.Ofera-mi doar iubire
Voi sti sa ti-o intorc si eu cumva;
Doar ti-am promis:Nu este despartire,
Sa ma desprinda de fiinta ta.(10.03.2014).
Intre timp,a venit toamna.Da,am"scapat"deFATIDICA ZI DE 14 AUGUST,desi numai eu stiu cu ce pret,dar zilele triste NU s-au terminat...si sigur stii la ce ma refer...mai ales in septembrie...un indiciu(dar nu cred ca ai nevoie):ziua respectiva are legatura(si)cu tine.
Mâine e 17....Sper că o să petreci frumos ZIUA DE NAŞTERE A SURORII TALE,ACOLO,SUS...SUNTEȚI DE PREA MULT TIMP ACOLO...AMÂNDOI...IAR EU...AM RĂMAS AICI...SĂ-MI FIE DOR !!!!.😢😢💔💔💧💧.VĂ IUBESC MULT !!!!
Unde vei fi...de ZIUA TA ????.😢😢💧💧.MAI SUNT DOUĂ ZILE !!!!.MI-E DOOOORR !!!!!💔💔😢😢💧💧
Martie din nou...2019... Și mai puțin de două săptămâni până pe 14... HAI,NU VII ÎNAPOI ??????
Trimiteți un comentariu