CE MAI FACI,MAMA?-PE CARARILE VIETII

Pe lumea asta sunt-poate-milioane de mame care plang.Poate sunt si milioane de tati care plang.Dar plansul lor nu-i facut doar din lacrimi.Nu curge plansul doar pe obraji,in forma picaturilor sarate si eliberatoare,atat de cunoscute fiintelor.

Lacrimile pot lua forme dintre cele mai neasteptate si de aceea ele nu sunt recunoscute.Mamele si tatii din lumea aceasta,blamati pentru lacrimile lor,ei insisi nestiind ca plang,continua sa caute iubirea copiilor lor.Caci, daca ridurile le brazdeaza fetele,daca schioapata putin,daca-i doare coloana vertebrala sau ii chinuie inima si diabetul,unde ar mai putea privi ei cu speranta pentru dragoste decat spre proprii copii?Persoanele de sex opus se topesc din peisajul mintii si al sufletului;munca nu mai este un refugiu,in umbra caruia sa-ti ascunzi ranile emotionale.La o anumita varsta existenta pare ca se ingusteaza si te obliga sa intrii in tine si sa te vezi,sa te simti,sa te traiesti asa cum esti,dar n-ai  avut timp sa-ti dai seama.

Sunt parinti care plang dupa iubire atat de straniu,atat de ciudat,incat copil fiind poti crede ca lacrimile lor mascate sunt rautate.Plansul mamelor si al tatilor batrani curge prin insistenta lor de a te suna prea mult.Te simti agresat,iritat,nervos,fiindca mama sau tatal varstnic par sa nu faca altceva decat sa-ti dea telefon,sa te intrebe unde esti si ce faci.Cand ti-e lumea mai draga,suna mama si te intreaba”de ce n-ai mai trecut pe la mine?Am gatit cutare si cutare si n-ai venit,ma faci sa gatesc degeaba...etc”!Habar n-ai ca-i iubirea mamei sau a tatalui in insistenta asta,pentru tine bolnavicioasa!Habar n-ai ca replicile usturatoare ale unei mame frustrate sunt un soi de lacrimi,pe care nu le poti intelege si nu le poti vedea.In furie,in nerabdare,in control,in deprimare,in deznadejde,ca si-n reprosuri se scurg lacrimi,izvorate din frica de a nu fi iubit si din nestiinta noastra de a iubi.Nici noi nu stim ca un copil furios ne cere dragoste.Nu stim si ne e greu sa acceptam ca o mama pisaloaga ne cheama s-o iubim,caci lacrimile ei nestiute si neintelese s-au pietrificat in trairi distructive.Parintii nu-si urasc copiii cu adevarat,nici copiii nu-si urasc cu adevarat parintii.In iritarea,ura sau respingerea pe care le simtim e doar o neintelegere omeneasca privitoare la iubire.”Am nevoie sa ma iubesti” sau „Vreau sa te porti cu mine in asa fel incat sa simt ca ma iubesti”sunt expresii „greu” de rostit;sunt cuvinte din filme,pe care unii dintre parintii nostrii n-au indraznit vreodata sa le gandeasca.

Inconstient,insa,ei le rostesc prin comportament.Inconstient,ei spun ce vor;ei vor dragoste,dar nu stiu asta.Ei cer,dar stiu ca asta cer.Pentru ca mamele noastre nu stiu ca cer,nici nu stim ce anume cer.Unii,numai pentru unii e valabila aceasta poveste nescrisa si nespusa a nevoii de iubire,isi vad mamele si tatii ca pe niste poveri.Ar fi indeajuns sa-i dam un telefon acestei mame care plange.Formele plansului,atat de bine ascunse,se pot topi deindata ce intelegem ca nimic nu-i mai mult pe lume decat dragostea ,exprimata simplu,simplu de tot.Un telefon,o intrebare,gen”ce faci mama?”, o invitatie la cina,un pic de atentie si asta-i tot ce am avea de facut pentru ca lacrimile,oricum s-ar fi exprimat ele, sa se topeasca pentru totdeauna.

Din cartea „PE CARARILE VIETII” autori BILCEA DAIA si ION M. DINCA