Se intampla pe neasteptate,atunci cand viata ti se pare frumoasa…nori negrii se opresc deasupra ta si iti rapesc o persoana iubita…o duc cu ei catre cer fara ca tu sa poti avea vreo reactie…
Socul este cumplit si durerea insuportabila…apar o multime de intrabari la care nu gasesti raspuns si multe stari pe care nu le cunosti,despre care nu stiai ca exista,te intrebi daca sunt normale…
In toata aceasta lupta te lovesti de reactia celor din jur…cei care pana mai ieri iti erau aproape…prieteni sau rude…si care dintr-o data se comporta ciudat…Parca nu inteleg prin ce treci,nu vad cat de mult suferi si uneori mult mai dureros te ocolesc…Oamenii nu au intentii rele,sunt aceeasi,te iubesc la fel de mult …numai ca nu stiu ce sa spuna,ce sa faca sau cum sa reactioneze…
Am scris acum cativa ani cateva fraze pe care le repet acum( din dorinta de a ii ajuta pe cei care au alaturi o persoana in doliu) si am rugamintea de a completa si voi toti care treceti prin asta cu fraze care pe voi v-au durut sau cu ce v-ati dori voi sa auziti de la cei apropiati:
Celor care sunt impresionati de drama cuiva le spun din propria experienta:
- Nu ocoli persoana care a avut un deces in familie,o poti saluta pur si simplu sau poti sa spui un simplu “imi pare rau”; “imi imaginez prin ce treci,vrei sa vorbim despre asta?” (apoi stai si asculta,sigur ii va face bine sa povesteasca).Daca nu doreste sa povesteasca nu insista,oamenii reactioneaza diferit in astfel de momente.
- Nu spuneti niciodata”las sa mai treaca timpul dupa care merg sa o vad” . Poate acea persoana are mai mare nevoie de voi in acel moment ….
- Nu spuneti “daca ai nevoie de ceva apeleaza” ci luati initiativa si ajutati-o .Puteti sa luati copii la plimbare,sa ii faceti cumparaturile,sa ii pregatiti ceva de mancare sau orice altceva…Aceste lucruri o obosesc la inceput ,nu mai are chef sa le faca…
- Nu faceti comentarii de genul “bine ca nu ai fost si tu” ,”bine ca ai scapat tu”,”esti tanar o sa iti refaci viata”,mai bine taci si asculta.Unele persoane care au suferit o astfel de pierdere se simt bine vorbind despre acest lucru.
11 comentarii:
Va rog sa va ganditi ce ati fi vrut voi sa auziti de la cei apropiati(si ce nu ati fi vrut) si sa scrieti aici...
Cel care trece printr-o perioada de doliu are tendinta de a se izola uneori,are nevoie de cineva care sa ii fie aproape,sa nu il lase singur...sa il viziteze si sa il asculte,sa ii vorbeasca...Nu va cere ajutor dar sufera si are nevoie sa simta pe cineva aproape...
Mari, in cazul nostru ( eu si baiatul meu ) insingurarea a fost si mai mare, pentru ca sotul meu a murit altfel ( stii povestea noastra ) si 95% ne-au ocolit pana ne-au uitat de tot .
Nimeni din prietenii nostri ( sau ...ai lui ) nu ne-au oferit nici un sprijin, nici un sfat pentru baiat, care era atunci in pragul Bac-ului, mai ales ca aveau si ei baieti apropiati ca varsta .
Ca sa nu mai spun ca nu i-au dus mintea macar sa-i fi dat 100 de lei ( au situatii materiale foarte bune ) ca sa-l ajute doar cu inscrierea la una din facultatile la care el ar fi vrut sa ajunga .
Eu eram somera ( inginer la baza ) fara somaj, iar cand s-a intamplat nenorocirea noastra nu aveam in casa decat 50 de lei, si banca ii blocase contul de salariu, ca aveam descoperire de card pe el .
Eu as fi sarit in ajutorul lor daca li s-ar fi intamplat asa ceva !
Am fost atat de dezamagita incat mi-am pierdut increderea in oameni definitiv !
Am fost un om vesel, deschis, saritor ( chiar daca nu mi se cerea ceva, eu ofeream fara sa stau pe ganduri )...ce mai... o carte deschisa...Dar si sotul meu si ceilalti din jur au fost extrem de ascunsi in ganduri si fapte...si ne-au lovit deopotriva, fara sa tina cont de noi...nici el...nici ei...
Ieri, mergand la piata, in parcare am dat ochi in ochi cu un coleg de-al sotului, care imi facea complimente si ma saluta cu gura pana la urechi pana acum 2 ani.
A intors privirea special sa nu ma salute...asa cum fac 99 % din colegii lui . Am avut impulsul sa merg sa-l intreb de ce nu vor sa ma mai salute sau sa ma priveasca , dar m-am razgandit.
Nu pot cersi un salut, este sub demnitatea mea s-o fac, si i-am multumit inca o data, cu lacrimi in ochi, a mia oara, sotului meu pentru haul in care ne-a aruncat. Pentru ca pe langa faptul ca m-am imbolnavit la propriu de inima in urma socului, mai am parte si de izolarea nedreapta la care suntem supusi, eu si copilul nostru.
Nu stiu cum sa merg mai departe !
Iar daca totusi merg, o fac din inertie !
Este cumplit de greu !
Toti la un moment dat avem nevoie de cineva sa stea langa noi si pe care te poti baza,dar la mine desi tragedia a fost fulgeratoare, sprijinul a venit numai de la prietene si vecini,familia tratand cu ignoranta pierderea unicului fecior.
Expresia pe care as fi dorit sa o aud in acest caz ar fi fost:"Vesnica sa fie amintirea lui Florin in inimile si sufletul nostru"!
Cunosc povestea ta lacrima,imi pare nespus de rau!Noi toti cei care am trecut prin aceasta cumplita durere ne confruntam cu reactiile pe care le descrii si tu...Ne doare pierderea si apoi mult mai mult comportamentul celor apropiati...Te intrebi ce vina ai,cu ce ai gresit,de ce meriti un astfel de comportament...si intr-un final accepti(nu ai de ales)...Te obisnuiesti sa fii ocolit sau sa auzi fraze de genul"Esti tanara,o sa iti refaci viata","Bine ca nu ai fost si tu","Esti tanara ,o sa ai alt copil"
Prietenii nostrii care ne ocolesc ,fara sa isi dea seama,ne arata ca ne-au ingropat si pe noi in acelasi timp cu cel plecat...Dureros!
multumesc Marilena ca pot transmite niste ganduri aici, cu toate ca este f dureros sa-mi amintesc de acele clipe extrem de dureroase,eu in acele momente parca eram o marioneta inca nu realizam ce s-a intamplat deoarece de la petrecerea de la casatoria fiicei mai mari, sa vii la inmormantarea sotului si a fiicei mai mici,dar dupa ce a trecut acel eveniment si dupa ce am realizat ca am ramas singura fiindca fiica ramasa era plecata in Bucuresti ,atunci m-am trezit din amorteala si a-si fi vrut sa fi fost si eu in acel accident,atunci fratele si cumnata mea au ajuns la concluzia sa se mute cu mine si am tot stat impreuna 2 ani pana cand au reusit sa faca schimb de apartament la mine in bloc,3 luni nu am reusit sa merg la servici,nu puteam sa ies din casa sa dau ochi cu oameni cu vecini iar cand am reusit totusi sa merg la servici ,lucram ca asistenta la un spital ,dar totul decurgea pe de rost aproape nu ma mai interesa nici o conversatie,iar cand ajungeam acasa stateam numai in pat fara sa ma intereseze nimic din jurul meu,dar probabil dumnezeu a vrut ca sa-mi revin deoarece a venit pe lume un nepotel,fiica mea vorbind cu fratele meu s-a gandit ca numai asa o sa pot reveni la viata prin venirea pe lume a unui sufletel, sa am o preocupare sufleteasca si asa s-a si intamplat ,m-am pensionat anticipat si am venit la ea aici in Bucuresti si de atunci suntem impreuna si am un nepotel de 11 ani care are caracterul exact ca a bunicului lui plin de energie,f istet si este footbalist la un club sportiv ,eu avand o mare preocupare. Mentionez ca atunci cand am inceput serviciul o mare importanta in a-mi reveni a avut si directoarea spitalului unde lucram,m-a luat in cabinetul ei m-a scututat putin si mi-a zis aceste cuvinte "Ligia trezeste-te "nu te gandesti la fiica ta care este la inceput de drum in casnicie si in cariera ce ar insemna pt fiica mea ca eu sa fiu o depresiva in loc sa fiu puternica si sa o sustin pe ea,si deodata am realizat ca trebuie sa lupt din rasputeri pt a o sustine si de atunci sunt 12 ani si ne sprijinim la greu si am reusit sa fim o familie,iar cei de sus sunt mereu langa noi atunci cand avem nevoie de ajutor prin diferite semne divine pe care eu le simt la tot pasul.Dumnezeu sa ne ajute pe toti cei care suntem incercati in anumite momente a-le vietii noastre!
Eu nu cautam decat sa ma tina cineva in brate...sa-mi spuna cat de mult ma iubea mama si ca ea e bine acolo unde sa dus...dar toti ma certau,imi spuneau sa incetez,ca nu mai rezolv nimic,ca nu o mai pot aduce inapoi,ca ma imbolnavesc...etc...asa ca eu m-am retras,nu am mai vrut sa vad pe nimeni,cand ei ma cautau ii evitam,cautam liniste,doar singura,la mormantul mamei imi gaseam linistea si ma incarcam cu putere...eu m-am racit de toti prieteni mei,nu am mai iesit cu ei,D-zeu,biserica,rugaciunile,mama si voi mi-ati dat putere si mi-ati alinat durerea...dar si acum am momente cand cad in tristete si nu vreau decat sa fiu lasata in pace...este greu,si nimeni nu te intelege,niciodata nu vei auzi ceea ce vrei sa auzi pt ca nimeni nu simte ceea ce simti tu atunci...durerea...fiecare om o simte in felul lui...eu am tinut in mine...si acum as vrea sa merg intr-un loc pustiu,singura sa urlu...sa ma eliberez de toata durerea pe care o port in suflet de 2 ani si 2 luni...D-zeu sa ne intareasca si sa-i odihneasca in pace pe cei dragi ai nostrii...
Si mai cred ca atunci vezi cu adevarat cine iti este aproape...la petreceri vin toti...nu?
mary tu i mi sti cel mai bn povestea,din experinta mea de cand am ramas singur majoritatea se fac ca te inteleg asa cum o fac si psihologii,despre ce vrei si ce nu vrei sa auzi mai putin conteaza,conteaza insa ca nimik nu mai este ca inainte,nimeni si nimik nu ne aduce inapoi,cei care inteleg cu adevarat sunt doar asemeni noua care au trecut prin asa ceva,restul ne considera ciudati de aceea ne si ocolesc,cineva mai sus multumea cu ghlimele cred sotului ca ne a aruncat in haos e drept toti traim in haos si din pacate cred ca asa vom traii pana la sf vietii ,in rest eu doresc asemenea celor ce au trecut prin ceea ce am trecut si eu multa tarie ,putere atat cat se poate ca e tare greu
Nici nu stiu ce-mi doream atunci...cred ca-mi doream sa mor..repede daca se putea si nu prea suportam pe nimeni in jurul meu pentru ca lumea isi vedea de ale ei, lucrurile au intrat in normal de a doua zi si eu am ramas sa duc cu mine acea durere insuportabila....nici n-am cautat sa ma inteleaga cineva dar e bine sa nu fi singur in acele momente.
Credeti ca prietenii si rudele v-ar fi schimbat cu ceva starea in care va aflati atunci ? ei bine ,va zic ca nu! eu am fost inconjurata de prieteni ,in momentele alea si dupa si vreau sa va spun ca abia asteptam sa plece sa raman singura ,sa-mi plang durerea...unii dintre ei vreau sa va spun ca se comportau ca si cum ,gata ,daca l-am ingropat ,s-a terminat,viata merge inainte !! pentru ei da ,pentru mine nu !!
mereu imi spuneau " ce mai poti face de acum?/ viata merge inainte ,trebuie sa traiesti ,lasa,mai ai un copil..."cuvinte care ma enervau la culme...chiar nu stiu ce cuvinte m-ar fi consolat in clipele alea ...
Spre deosebire de ceilalti care au postat inaintea mea,vreau sa spun ca eu am avut norocul ,sa gasesc acest blog ,nu la mult timp dupa pierderea lui Cosmin,blog care m-a ajutat mult ,m-a invatat sa fac primii pasi spre acceptare cu destinul,resemnare cu cea mai grea pierdere a vietii mele si comunicare despre toate lucrurile astea,...
"Durerea unei pierderi " mi-a deschis ochii spre o lumina ,spre un adevar ,si adevarul este ca viata nu se termina aici si ca doar fizic persoana draga nu e mai e cu noi,spiritual e alaturi de noi,trebuie sa CREDEM,in viata de dupa moarte ,in DUMNEZEU ,in tot ce simte SUFLETUL NOSTRU...
Dragii mei ,nimeni din jurul nostru nu va putea sa ne inteleaga durerea,pentru ca ar trebui sa simta la fel sa ne inteleaga,asa ca va trebui sa le ignoram ''cuvintele lor de alinare",sau sa le acceptam tacit ,fara drept de replica...pana cand ne vom impaca cu gandul ca nu au facut-o din rautate ci din dorinta lor inocenta de a ne ajuta totusi cu ceva...
Simtiti sufletul celui drag,alaturi de sufletul vostru,ganditi-va ca el se bucura atunci cand il percepeti,se bucura atunci cand va bcuurati si de prezenta lui si-o sa aveti parte de alinare...astea sunt cuvintele de care avem nevoie,nu?
Credeti cu adevarat in ele si va zic ,din propria mea suferinta si din propria mea incercare ,ca o secunda ,dintr-un milion de clipe pe care le trecem cu greu ,e minunat sa simtim ca EI SUNT CU NOI !
Din ziua in care a murit sotul meu (pe 21 dec) si pana l-am adus in tara si l-am inmormantat(pe 1 ian) nu imi amintesc ce am facut, desi stiu doar ca o tineam tot timpul in brate pe printesa noastra.Jumatate din mine ar fi vrut sa plece cu el, asa cum cealalta jumatate ar fi vrut sa aiba forta sa creasca fetita de 2 luni si jum, care era atat de detasata de tot ceea ce se intampla si avea nevoie doar de dragostea mea.
La inceput as fi vrut sa fiu singura si chiar ma deranja ca au venit la noi acasa atat de multe persoane, multe dintre ele care uneori nici nu ne salutau.Mai rau m-am enervat sa le vad.Nu vedeam cu ce rost sa vina in casa mea, daca atata timp cat el a trait, nu ne-a calcat pragul.Si cel mai tare ma enerva cand spuneau ca inteleg cum ma simt, cand eu eram constienta ca de a doua zi fiecare isi va relua viata de pana acum si numai noi stim ce urmeaza pt noi.Si asa a si fost...Asta ma doare si acum, ca prieteni cu care faceam petreceri, acum s-au departat.Si-au reluat viata normala si cer si de la noi un comportament ca si pana acum.Ei nu inteleg ca nu vom mai fi niciodata aceleasi persoane pe care le-au cunoscut.Timpul trece si intr-adevar inveti din nou sa razi, sa glumesti, dar dorul si durerea vor fi mereu prezente in suflet.
Tot timpul, de cand l-am pierdut pe sotul meu, mi-am dorit din inima sa ma tina cineva in brate.Dar nimeni din cei din jur nu a facut-o niciodata.Toti iti dau cu parerea si te sfatuiesc.Poate ca e mult mai de ajutor sa tii persoana in brate fara sa zici nimic.O imbratisare in astfel de momente inseamna mult.
Eu am avut tot timpul langa mine familia si putinii prieteni care ne-au mai ramas, dar important e ca acum stim cine este cu adevarat prieten si cine nu si le multumesc din inima la toti.Apoi v-am descoperit pe voi si pot spune ca intr-adevar doar vorbind cu persoane care au trecut printr-o experienta asemanatoare , reusesti sa te descarci cu adevarat.Va multumesc din suflet tuturor care scrieti aici pe acest blog.Desi citesc tot timpul comentariile, eu ma abtin sa postez, pt ca nu sunt inca in stare sa dau sfaturi.Stiu doar ca ma ajuta mult tot ceea ce srieti voi...va multumesc...
Trimiteți un comentariu