Poezie neterminată…

Destăinuirea care urmează apartine doamnei Ligia Paraschiv, fostă asistentă medicală la Bârlad, o femeie asupra căreia, cu nişte ani în urmă, moartea s-a abătut necrutătoare răpindu-i fiica şi sotul. Atît înainte cît şi după tragedie, domnia sa a primit nişte semne, ale căror întelesuri nu le-a descifrat pe deplin, dar care o fac să afirme cu toată convingerea că există o via]ă după moarte şi că noi primim permanent comunicări de la cei dragi plecati dintre noi. ,,Sotul meu, om la 50 ani cu poftă de via]ă, energic, sportiv, era şef contabil la Cooperativa Judeteană Vaslui. Mereu glumea că el ar vrea sa moară tânăr, la 50 ani. Cu moartea nu trebuie să glumeşti, pentru că spusele i s-au împlinit chiar în acel an. Monica, aşa o chema pe scumpa mea fiică, era un înger de copil, cu suflet mare. Lîngă noi era un orfelinat. Copiii de acolo erau toată ziua la noi la uşă, pentru că fata mea le dădea mereu de mâncare. Era foarte credincioasă şi miloasă. Într-o zi scria o poezie. La un moment dat s-a oprit şi mi-a zis: . La vremea aceea am zis că fabulează, pentru că stătea toata ziua numai cu ochii în car]i . După un timp, s-a dus cu o colegă la o mînăstire, unde a stat două zile. A venit foarte încîntată şi a spus că acolo ar vrea să trăiască vesnic. După ce a terminat liceul a intrat la o facultate romano-americană din Bucureşti. Fără ştirea noastră, înainte cu o lună, Monica a mers la o ghicitoare. Nu am ştiut, nu aş fi lăsat-o sub nicio formă, pentru că noi nu am făcut niciodată aşa ceva. Mi-a spus totuşi că i-a ieşit în cărti un accident de maşină şi multă vărsare de sînge. Binenteles că din nou nu i-am dat crezare. În acelaşi timp, sotul meu parcă era altul, tăcut, confuz, nu mai răspundea la întrebări. Cu o săptămînă înainte a plecat cu maşina cu un coleg. Acesta a pierdut controlul volanului şi s-au răsturnat într-un şan]. De atunci spunea mereu că el va muri într-un accident de maşină, indiferent cine va fi la volan. Tot atunci, la Bucureşti, la fiica cea mare, pe cînd ea era în dormitor, oglinda din baie a pocnit singură şi s-a făcut ]ăndări. În luna octombrie s-a căsătorit fiica cea mare. Am venit to]i la cununia civilă, la Bucureşti, cu maşina prietenului Monicăi. Avînd o presimtire rea, fata a sunat la noi la Bîrlad şi ne-a spus să nu-l lăsăm pe prietenul Monicăi să conducă maşnia, chiar dacă era a lui. Băiatul avea carnet doar de un an , aşa că de la Bîrlad la Bucureşti a condus sotul meu. La întoarcere a constatat că şi-a uitat carnetul acasă şi a condus prietenul fiicei noastre. Cu cinci minute înainte de plecare, cuscrii noştri, veniti şi ei tot de la Bîrlad, mi-au zis să rămîn să mă întorc cu ei a doua zi. Veniseră naşii şi trebuia să sa stabilim data nuntii. Ei au plecat plecat pe la ora 13 iar pe la 17 am primit telefon de la politie că s-a întîmplat accidentul. Sotul a decedat pe loc iar pe fată şi pe prietenul ei i-au dus la Floresca în comă. A doua zi s-a dus şi ea. De atunci trăiesc cu durere în suflet. După înmormîntare, cînd am venit de la cimitir, era 26 octombrie, cînd am intrat în bucătărie un fluture mare, maroniu, a zburat pe degetul meu. Am vorbit cu el şi am simtit că este sufletul sotului meu. Cînd am început să plîng , fluturele s-a rotit deasupra capului meu iar de pe perdea a mai zburat unul mai mic străveziu. La 20 de zile am făcut pomenirea la mînăstirea unde a fost Monica. Cînd am ajuns , staretul şi măicutele au chemat două surori care aveau două fetite de 1 an nebotezate şi aşteptau pe cineva să le creştineze. Cu mare bucurie am făcut noi botezul. Pentru noi a fost ceva nemaipomenit, ne-am pierdut două suflete, dar am botezat creştineşte alte două. La 40 de zile, am mers la locul accidentului, pe şoseaua Bucureşti-Buzău. Am chemat un preot şi am sfintit acel loc, pentru că acolo stau crucile, una lîngă alta. Locul e drept, fără şanturi, fără copaci şi nu pot să înteleg cum s-a putut întîmpla accidentul. Dupa reîntoarcerea acasă, fiica mea cea mare stătea într-un fotoliu. Era obosită şi zdrobită de cele întîmplate.La un moment dat, a simtit o mîngîiere prin păr şi a auzit o voce care-i şoptea: < surioara mea dragă>. Părul din frunte i se mişca de parcă cineva o mîngîia pe cap “.

Ionel Grama

sursa: Lumea Misterelor