Am pierdut tot...

M-am cunoscut cu sotul meu acum 24 de ani aveam amandoi 19 ani..a fost dragoste la prima vedere..la 20 de ani ne-am casatorit la 21 o aveam pe fiica noastra...am trecut prin multe greutati (mama lui nu ma agrea deloc si tot timpul a incercat sa ne desparta. acum nici asa se uita la mine ca si cand as fi vinovata ca eu mai traiesc, acum e in Ungaria)de tot felul dar si bucurii ,intotdeauna ma incuraja cand ne era greu ''lasa draga mea ca trecem si prin asta ,principalul este ca suntem impreuna,cat ma vezi pe mine sa nu iti faci niciodata griji..''si intodeauna avea dreptate imi readucea zambetul pe buze si uitam de griji...am fost o rasfatata imi indeplinea orice dorinta,nici nu stiam ca traiesc pe lumea asta de atata fericire...toate treburile legate de casa le rezolva el nu ma lasa sa fac aproape nimic ...timpul a trecut fata noastra ( care era o rebela si rasfatata inca de pe atunci) crescuse era in ultimul an la facultate,eu imi deschisesem cu o prietena propriul meu salon de coafor-binenteles cu ajutorul financiar si moral al sotului meu-ne mergea foarte bine..cand el a inceput sa se simta din ce in ce mai rau..l-au internat si vestea a venit ca un trasnet cancer limfatic gr 4 -forma agresiva cu metastaze...e printre cele mai grave forme de cancer galopant...a urmat o lupta crunta ,am incercat din rasputeri sa invingem boala..aproape 6 luni am stat ziua si noaptea cu el..fugeam acasa doar pt un dus si uneori mai dormeam o ora doua...am tinut posturi,am mers la voi la ortodocsi la preot am dat slujbe,i-am cumparat tot ce auzisem ca ajuta ,naturiste ..am angajat o maseuza in tehnica Bowtech...degeaba ! se stingea pe zi ce trece sub ochii mei...a trecut prin chinuri si dureri de neimaginat si singura grija a lui si atunci era ''ce va fi cu voi?''....in ultimele saptamini doar cu morfina il mai tineau si masca de oxigen...ooof Doamne ..cand imi amintesc ca am fost mustrata de conducerea spitalului ca prea mult oxigen a consumat sotul meu ,6 tuburi si pe ei ii costa ...umblam si ma rugam de ei sa ii mai dea oxigen...incepusem sa umblam sa cumparam un aparat sa nu ni se mai reproseze si asta...! pana am avut bani si le-am dat cu carul am fost tratati cat de cat omeneste..dar dupa atatea luni ni s-au terminat toate resursele ( erau tratamente care costau si 2 mil lei vechi /zi) sa nu iti povestesc ce urat se comportau cu noi pana si femeia de serviciu de asistente ce sa mai spun!luni intregi le-am dat bani aproape zilnic iar acum deabia asteptau sa scape de noi..acolo se murea pe capete ,zilnic 2-3 persoane nici nu imi imaginam ca asa ceva exista si ca habar nu au de tratamente faceau efectiv experiente pe oameni...l-am si numit spitalul mortii,,nici in ziua de azi nu pot sa mai trec pe strada aceea...Dupa moartea lui am fost in stare de soc ,parca eram anesteziata desi refuzasem sa iau orice calmante..toti inclusiv fiica mea au crezut ca am depasit usor momentul (plangeam oricum cand nu ma vedea nimeni)si ca eu eram o fire f puternica...era doar o masca falsa pe care o afisam...apoi lumea s-a schimbat total pt. mine..am pierdut tot...nu mai aveam un leu,venise criza peste mica mea afacere si nu mai reuseam sa platesc chiria la salon si si facturile acasa...asa ca am fost nevoita sa inchid salonul...desi era visul meu..si oricum nu prea eram instare sa lucrez ,ma durea si faptul ca pe colega mea o suna zilnic sotul..asa cum ma suna si pe mine inainte..ca o astepta seara...ca vedeam si vad perechi in oras la cumparaturi tinandu-se de mana..asa cum ne tineam si noi..iar in minte imi revine mereu aceeasi intrebare obsesiva DE CE NOI ?? sotul meu era un om deosebit de bun,niciodata nu s-a certat cu nimeni a ajutat cat a putut pe toata lumea...nu am fost cu nimic mai pacatosi decat altii si atunci DE CE??de un an zac in pat ( mai ma duc cand pot pe la cate o clienta acasa) nici macar parintii meu nu ma inteleg cu adevarat ( nu m-au crescut ei ,am fost crescuta de bunici)cu mama mea am avut intotdeauna o relatie rece ea ii iubea doar pe fratii mei care acum sunt in SUA si unde merg si ei cate 6 luni in fiecare an,cu sora mea ma mai intelegeam cat de cat dar de la un timp si ea parca s-a schimbat nu o mai vad online ..ca n-are timp sau e obosita..toti prietenii mi-au intors spatele parca se feresc de mine ,nu ma mai cheama la ei...nu-mi vine sa cred cat de mult mi s-a schimbat soarta cat de parasita si singura sunt...am avut o prietena f buna care credeam ca va fi alaturi de mine asa cum imi promisese....ea a fost singura vreo 6 ani dupa o mare deceptie si eu i-am facut cunostinta acum 5 ani cu un om de afaceri (cunosteam multa lume la salon) acum a devenit f bogata si s-a schimbat ,desi nu lucreaza si nu are copii nu mai are timp nici sa mai iesim la o cafea....am observat ca parca ii este rusine cu mine ,eu acum nu imi permit sa ma mai imbrac modern ,nu mai am bani de haine,iar ea se imbraca doar cu haine de firma si se intretine doar cu persoane de elita din Cluj..am suferit f mult cand am ramas si fara pritenia ei...de fiica mea ce sa-ti mai zic a terminat facultatea deocamdata nu si-a gasit de lucru,are un prieten si e toata ziua cu el..mai vin pe acasa doar sa manance..nu ne prea intelegem din pacate .ea nu intelege ca nu-i mai pot oferi atatia bani cati era obisnuita cand eram o familie..imi vorbeste deseori urat la nervi si ma face sa plang si mai mult..parca nu as suferi eu destul ..ea merge vine excursii ,party,concerte..eu de 2 ani nu mai fost nicaieri ..citesc pe FB cine pe unde a fost in concediu...si singura oricum nu pot merge nicaieri...singura mea alinare in tot acest timp a fost Minou pisicuta mea care o aveam si cand traia sotul..o iubea si el enorm desi e mai salbatica..acum am mai adoptat una de pe FB de la adoptii ..un motanel Bijou gri cu alb ,asta saracutu ma iubeste la nebunie ,chiar si noaptea cand ma aude ca plang vine se suie pe pietul meu direct pe inima mea ,se uita adanc in ochii mei si imi sterge lacrimile cu labuta ! si stau si ma uit la oameni cum isi traiesc viata...si simt ca eu nu mai apartin acestei lumi..ca lumea mea s-a terminat atunci cand l-am pierdut pe el..la cimitir interesant nu prea simt nevoia sa ma duc..nu simt nimic acolo..mai aproape il simt daca ma gandesc si vorbesc cu el...si asta fac zilnic..si fiica mea imi spune ca ea nu simte nimic acolo in cimitir..doar privim mormantul parca ar fi al alcuiva pt. ca noi nu concepem ca el e acolo..noi asa ne-am impus sa credem ca el este in cer printre ingeri..

Ildiko