22 mai 2012

Etapele pierderii unei persoane dragi


Atunci cand pierzi pe cineva drag, vei trece prin niste etape prin care am trecut, sau vom trece cu totii, din pacate. Chiar si cei mai intelepti oameni trec prin momente grele atunci cand pierd o persoana draga. Eckhart Tolle, autorul cartii “Puterea Prezentului”, desi a ajuns la o stare de iluminare ce i-a permis o seninatate sufleteasca timp de mai bine de 30 de ani, a marturisit ca a suferit la moartea parintilor sai. Este un gol ce greu poate fi umplut, iar suferinta isi are scopul ei, dar putem trece peste asta.
Iata cateva dintre etapele unei pierderi:
Neacceptarea: Este prima etapa a unei pierderi, prima reactie pe care majoritatea persoanelor care afla despre moartea cuiva drag, mai ales cand se intampla pe neasteptate, este cea a neacceptarii. Nu iti vine sa crezi, nu poti sa accepti, se poate merge pana la punctul in care crezi ca totul este un vis, ca lumea din jurul tau nu mai este reala, nimic nu mai pare la fel ca inainte. Cel mai bun lucru in acest caz este deschiderea sufletului si acceptarea sentimentelor de tristete profunda, eliberarea lor, descarcarea supararii in fata prietenilor si familiei.
Nedreptatea: este seria de ganduri si convingeri ca ceea ce s-a intamplat nu se justifica, nu este corect. Persoana ce este cufundata in tristete profunda va experimenta ganduri precum:“De ce mie, de ce acum, nu este corect, altii sunt mai rai si nu li se intampla.” Remediul cel mai bun este acceptarea situatiei asa cum este, fara a incerca a o intelege, macar o perioada cat suferinta este mare, nu are rost sa mai adaugam alte ganduri si intrebari mai negre, la care oricum e greu sa gasim un raspuns.
Invinovatirea si autoinvinovatirea: Acum apar ganduri precum: “Daca ambulanta/doctorul ar fi putut sa…” “Daca as fi fost acolo…” Daca as fi putut avea mai multa grija…” Este esential sa intelegem ca omul isi construieste singur destinul prin alegerile pe care le face, prin actiunile mai mult sau mai putin benefice pe care le face. Nu avem acces la viata celuilalt, si nu putem sa-l ajutam cum am vrea. Mai ales ca si copii (desi adulti) nu ne este permis a da sugestii parintilor, pe motivul ca nu suntem “trecuti prin viata” sau suficient de intelepti. Parintii au impresia ca stiu ce este mai bine si pentru ei si pentru noi. Cateodata aleg un stil de viata nesanatos (tigari, bautura, lipsa exercitiului fizic), o alimentatie incorecta, o gandire prea negativa, fie o munca excesiva fara a se relaxa si bucura de viata. Oricare dintre aceste lucruri le poate fi fatal, dar acest lucru, este o alegere facuta de ei, in mod subconstient, neavand legatura cu noi. Totusi, orice greseli am fi facut fata de cel ce nu mai este, trebuie sa ne iertam pe noi insine, si sa ne revansam rugandu-ne, iertand pe altii cand gresesc fata de noi, ajutand si iubind pe cei din jur.
Cateodata moartea este un proces de autoaparare a sufletului, incercand sa-l apare de o suferinta inutila, sau de situatii in care spiritul in cauza nu mai avea de invatat. In schimb, tot din aceasta moarte, aveam noi de invatat, cei care ramanem sa suferim si sa tragem concluziile. Cateodata moartea e un exercitiu pentru ego- ul nostru, ea este o forma de diminuarea a lui, a intoarcerii la non forma, la momentul prezent, in simplitatea lui.

Interiorizarea: 
Se poate uneori ca unele persoane sa se inchida in ele, sa treaca printr-o teama de a parea vulnerabile. O teama de a arata suferinta si de a arata ca au nevoie de cei din jur.



7 comentarii:

mariperijoc spunea...

Multumim"Exista viata dupa doliu"!

Narcisa spunea...

Interesant si adevarat articol...eu cred ca acum ma incadrez la interiorizare...doar aici cu voi vorbesc...in rest,nu las pe nimeni sa vada ce-i in sufletul meu...

Steliana spunea...

Sunt intru totul de acord cu cele confirmate despre etape ,numai ca
ele nu dispar cu trecerea timpului ,din contra, se accentueaza.

Lili spunea...

Invatam sa mergem mai departe fara cei dragi, pentru ca Trebuie -dar asta nu inseamna ca sufletul se vindeca (nu in cazul meu).Am trecut si eu prin toate etapele descrise mai sus dar sufletul meu este inca o rana deschisa...

Corina spunea...

Mi-au trebuit luni de zile pana sa ma desmeticesc sa accept ceea ce s-a intamplat cu mine si cu viata mea...

RELA spunea...

si dupa un an de zile,eu cred ca sunt la prima faza..nu poate fi adevarat,el este pe aici pe undeva,il simt cu mn,...nu poate fi adevarat ca n-o sa-l mai vad niciodata..nu are cum sa fie adevarat...

mariperijoc spunea...

Rela ceea ce simti tu este normal...fiecare trece prin aceste faze ale etapei de doliu in stilul sau...si mie mi-au trebuit patru ani pentru a accepta ca nu mai pot intoarce nimic ...Acum traiesc doar cu speranta unei reintalniri...atunci cand va vrea Dumnezeu...Si da,el este cu tine...pe langa tine atunci cand te gandesti la el...stie tot ce faci si ce simti,simte durerea ta mult mai profund...mai amplificata...
Iti sunt cu sufletul alaturi,Dumnezeu sa iti dea putere!