Sunt momente (in viata noastra de acum) cand ne saturam de aceasta liniste aparenta…Te saturi sa vorbesti singur,sa incerci sa fii calm si rational,sa iti pastrezi cumpatul…iti vine sa strigi tare…in speranta ca poate asa te va auzi cel dupa care plangi,ca poate asa iti va raspunde…oare?
Esti constient ca acest comportament nu este bun,ca iti va face rau dar nu mai poti sa te abtii…dorul devine tot mai mare,lacrimile ti se par déjà inutile…te intrebi ce ai rezolvat daca le-ai dat liber?
Devii disperat tocmai pentru ca esti constient ca oricat ai fi de rational nu gasesti solutii,nu vezi nici o scapare,nu intrezaresti nici o lumina…nu iti mai ramane nimic de facut…
Si daca lacrimile nu ajuta,tipatul nu ajuta,agitatia nu ajuta…ce iti ramane de facut?Te cufunzi iar in acea disperare de “stare calma”cu care te simti condamnat sa ramai alturi cat mai ai de mers pe acest pamant…
6 comentarii:
Parca mi-ai luat gandurile si le-ai asternut aici...si iar mi-ai aratat Marilena ca durerea are acelas "limbaj"si trairile sunt parca transmise celor de care ne-am atasat si ne simt...
Eu m-am convins ca toti cei care trec printr-o asemenea drama simt la fel...noi toti avem momente bune,cand ne miram de unde atata calmitate si "liniste" si momente de disperare...
Dumnezeu sa ne ajute si sa fie cu toti cei adormiti!
Am citit undeva ca ce nu te doboara, te face mai puternic...Oare?
Eu nu cred ca durerea te mai puternic, cred ca devii mai sensibil la toti care sufera..
Cunosc, la fel ca si voi, sau poate mai rau decat atat ( avand in vedere circumstantele noastre ) toate etapele disperarii, resemnarii si durerii.
Eu simt disperarea in fiecare dimineata si fiecare seara, de un an incoace.
Seara, mai ales, jelesc cu voce tare, dar nu prea tare ca sa nu ma auda vecinii.
Il cert ( am de ce ! ), il intreb "de ce ",ii povestesc, incerc sa-l inteleg, plang ( desi sunt constienta ca nu rezolv nimic ) si continui, totusi, sa-i spun ca l-am iubit si-l voi iubi numai pe el, chiar daca ne-a distrus pe viata.
Dar am convingerea ca, daca ne iubea si el mai presus de orice, nu s-ar fi intamplat drama noastra .
Noua ne-a frant inimile ( si la propriu si la figurat ) si nu cred ca ne vom vindeca vreodata.
Asa este,toti cei incercati de durere,isi schimba total viata,multe isi pierd rostul si brusc realizezi ca e o prostie sa dai atentie lucrurilor marunte cand altele grave exista pe lume...eu cred ca indiferent ca mergem inainte pana la capat,indiferent ca vom rade,ca vom fi uneori bucurosi de ceva,niciodata nu vom mai fi ce-am fost si nimic din viata noastra nu va fi complet fara ei,mereu ne va lipsi ceva...
Te imbratisez lacrima,eu cred ca v-a iubit...dar s-a lasat invins...iti inteleg nelinistea mult mai mare decat a noastra...
Dumnezeu sa iti dea putere!
Trimiteți un comentariu