Tristetea

Exista, intr-adevar, doua forme de tristete. Cea dintai intra in randul celor numite de Sfintii Parinti "afecte firesti si neprihanite", adica stari care au aparut in firea omeneasca in urma pacatului originar, dar care, cu toate ca sunt marturii ale caderii sale din starea de desavarsire initiala, nu sunt rele. Tristetea, care face parte dintre aceste afecte naturale, nu numai ca este "neprihanita", dar poate sluji drept temei al unei virtuti: "intristarea cea dupa Dumnezeu" (2 Cor. 7, 10), care-l face pe om sa se mahneasca pentru starea decazuta in care se afla, sa-si planga pacatele, sa se intristeze de pierderea curatiei sale de la inceput, sa sufere din pricina departarii de Dumnezeu, si care este o stare de pocainta, de doliu duhovnicesc, de strapungere a inimii, care ajunge la desavarsire in darul lacrimilor. Aceasta virtute ii este absolut necesara omului cazut pentru a regasi calea spre imparatie si a redobandi in Hristos starea paradisiaca.


Cea de-a doua forma de tristete, care face obiectul studiului de fata, este, dimpotriva, o patima, o boala a sufletului, produsa prin reaua intrebuintare a tristetii pomenite mai sus. In loc de a se folosi de intristare pentru a-si plange pacatele si a se mahni pentru instrainarea sa de Dumnezeu si pentru pierderea bunurilor duhovnicesti, omul o foloseste pentru a deplange pierderea bunurilor materiale; el se intristeaza pentru ca n-a putut sa-si implineasca vreo dorinta sau sa guste vreo placere, sau pentru ca a suferit ceva neplacut de la oameni. El da tristetii o folosinta contrara firii, anormala. Asa spune Sfantul Ioan Gura de Aur, aratand ca: "Nu nenorocirea, ci pacatul pe care-l facem trebuie sa ne intristeze. Dar omul a schimbat randuiala si nu face ceea ce trebuie la timpul cuvenit: face multime de pacate si nu se indurereaza din pricina lor, dar de indata ce i se intampla ceva cat de cat neplacut, cade in deznadejde". Astfel, tristetea devine "o patima tot atat de grea si suparatoare ca mania si cautarea placerii, si aduce aceleasi roade rele daca nu stim sa ne folosim de ea potrivit ratiunii si in chip prevazator".

In aceasta patima omul vadeste un indoit comportament patologic: pe de o parte el nu se intristeaza - asa cum ar trebui sa faca neincetat - pentru starea de decadere, de pacat si de boala in care se afla, care este cu adevarat o stare vrednica de plans; iar, pe de alta parte, se intristeaza din pricina unor lucruri pentru care nu merita sa te mahnesti. Putinta omului de a se intrista nu numai ca nu este folosita asa cum a voit Dumnezeu atunci cand i-a daruit-o, pentru a se indeparta de pacat, ci, dimpotriva, ajunge sa fie folosita anapoda - in chip lipsit de ratiune, daca ne gandim la menirea ei fireasca -, ca sa-si manifeste alipirea de aceasta lume, intrand astfel, in mod paradoxal, in slujba pacatului.

In afara de ceea ce arata cuvantul in sine, tristetea apare ca o stare de suflet caracterizata prin lipsa de indrazneala, slabiciune, greutate si durere psihica, deznadejde, stramtorare, apasare a inimii, disperare dureroasa, insotita cel mai adesea de neliniste si chiar de spaima.

Jean Claude Larchet
http://www.crestinortodox.ro/editoriale/tristetea-70225.html