Incurajata de o doamna draga sufletului meu o sa va spun inca o frantura dintr-o poveste pentru ca vreau sa aflu parerile voastre…
Dupa ce l-am nascut pe Andrei,undeva in jurul orei 15.00,
am fost dusa intr-un salon si copilul in alt salon.
M-au vizitat ai mei spre seara si am rugat o infirmiera sa ne arate copilul.A venit cateva minute cu el ,ni l-a aratat si l-a dus inapoi..
A plecat toata lumea dar nu puteam sa adorm…auzeam o voce care spunea mereu aceleasi cuvinte”respira,respira…respira n-auzi!”
Am auzit asta multa vreme,nu am intrebat pe nimeni ce se aude,imi imaginam ca vine din salonul alaturat…
Dimineata la 6.00 m-am ridicat sa merg la alaptat in salonul copiilor…Era in luna martie si geamul larg deschis…cand am intrat am simtit curentul care s-a facut la deschiderea usii…Am cautat numarul copilului si l-am vazut…Parca il vedeam prima oara…Avea o masca de oxigen pe fata si gemea usor…L-am analizat,semana cu tatal lui,era infasat si pe cap dar se vedeau iesind fire de par negre…
Mi-am spus “Vali in miniatura,dar are parul meu…”
Au intrat asistentele si m-au dat afara.Am inceput sa ma agit si sa intreb ce avea copilul,de ce il tineau cu oxigen…mi s-a spus sa astept cuminte doctorul.Nu m-au lasat sa il iau in brate,nici sa alaptez,nici sa stau langa el macar…
A venit doctorul de copii,m-a chemat in cabinetul lui si mi-a explicat ca a vazut copilul,sa stau linistita ca nu are nimic grav,ca ma trimite la Bucuresti unde au aparatura necesara sa il ajute…
Cand am iesit din cabinet ,am vazut o verisoara care venise sa ma vada(in acea dimineata trecuse si Vali pe la mine,dar nu stiam nimic de copil si el plecase linistit).I-am explicat disperata ca ma vor trimite la Bucuresti sa ii anunte pe ai mei.
In salon ma astepta o asistenta care imi cere taios haine pentru copil…De unde sa am asa ceva la mine??Nu aveam haine nici pentru mine,noroc cu o ruda care lucra pe la cantina spitalului si care imi facuse rost imediat dupa nastere de un halat gros…
M-au luat pe sus cum eram,in camasa de noape,desculta…Am apucat sa imi pun halatul,m-au dus in salvare si am plecat spre Bucuresti.
Eu pe targa si copilul il tinea o asistenta in brate,pe scaun…
Pe drum nu a mai scos nici un sunet,avea pe fata masca de oxigen.Am ajuns,m-au luat si m-au dus intr-un cabinet unde doi studenti la medicina m-au examinat,faceau scoala pe mine…Am urcat intr-un salon unde erau mame-fete din Gara de Nord-cu prematuri…erau acolo de cateva luni,veneau ,plecau…
In sfarsit cineva m-a dus sa imi vad copilul…Era intr-un incubator,cu o masca neagra pe toata fata…Nu ii mai vedeam fata…Doctora a venit si mi-a explicat ca daca as fi nascut la ei ar fi avut sanse,ca ea a facut tot ce a putut…Refuzam sa
cred ca va pati ceva…Copilul a inceput sa planga cu putere…Mi s-a spus sa ma duc in salon…Mergeam tinandu-ma de pereti…simteam ca ma prabusesc…o femeie mai in varsta internata acolo m-a vazut,m-a ajutat sa merg pana la pat si m-a incurajat putin…
Nu stiu daca am atipit dar am auzit telefonul din salon…erau ai mei care m-au gasit in sfarsit…Am rasuflat usurata pentru ca erau langa mine(aprox. ora 15.00)
I-am trimis sa vada ce se poate face cu copilul(Eu eram constienta ca pana atunci nu le-am dat bani,nu aveam nimic la mine cand m-au luat.Si ma gandeam ca daca au venit ei si le da ceva se vor uita “altfel” la copil,il vor ajuta)
Erau parintii,socrii si Vali.S-au asezat langa mine…O asistenta a venit spre mine dupa care s-a intors si a plecat.Chiar ma intrebam de ce?(mai tarziu mi-au spus ca a vrut sa ma anunte dar ei i-au facut semn sa nu o faca)Din ochii lui am inteles ca Andrei nu mai era printre noi…
Dupa asta mi-au facut injectii…Nu mai gandeam…M-au dus intr-un cabinet,mi-au explicat ca trebuie sa semnez ceva,ca nu imi vor da copilul pentru ca “nu se da acasa”
Am semnat pe un colt de hartie ca sunt de acord cu incinerarea(asa mi s-a spus iar eu faceam totul mecanic,parca eram in transa)
Cred ca am semnat numai eu,pe el nu cred ca l-au pus sa semneze.Dar in acel moment copilul nu avea nici un act…
I s-a permis lui Vali sa ramana cu mine in salon,pentru ca era week-end si luni mi-au dat drumul acasa
Multa vreme m-au tinut cu pastille si au stat langa mine…
Cand am fost in stare sa gandesc am pus intrebari si am aflat ca…mama a vrut sa il vada dar nu au lasat-o,i-au spus ca nu va suporta sa vada “asa ceva”
Lui Vali i-au aratat undeva la distanta prin geamuri ,pe o masa un copil…
Pentru ca s-a gandit la mine,sa nu ma lase singura in acele moment a mers mai tarziu in Bucuresti sa faca certificatul de deces(Pentru noi nici nu conta acel act,in momentul acela nu ne interesa…dar am fost constienti ca trebuie facut)
Acolo l-au trimis la o doamna procuror care i-a spus ca ceva nu este in regula…Ca spitalul trebuia sa anunte decesul,ca trebuia sa ni-l dea acasa…(atat imi mai amintesc din ce povestea Vali) ,ca va trebui sa faca o ancheta.
Eu eram fericita,ca cineva imi va spune adevarul…
Dar l-au plimbat prin Bucuresti,intre primariile de sectoare…si fiind din provincie ne-am gandit sa angajam un avocat care sa ne ajute…cu ancheta…Avocatul a dat primaria in judecata si instanta a hotarat sa se elibereze certificat de deces…Atat! Fara nici o ancheta…
Ai mei au lasat-o asa,nu au vrut sa imi alimenteze ideea care o aveam in suflet ca mi-au vandut copilul.
Nimeni nu m-a sprijinit in aceasta idée ,astfel incat am ajuns si eu sa cred ca totul se intampla in mintea mea,ca se datoreaza durerii…
In toti acesti ani care au trecut am aflat de un caz din satul vecin parintilor mei,care avea aceeasi poveste cu a noastra…De un alt caz la televizor,aceeasi poveste…si de faptul ca au fost anchetati medici care in acea perioada au facut trafic cu copii(in orasul nostru)
Si mai sunt constienta ca daca au facut asa ceva au avut grija sa isi stearga urmele si nu voi afla adevarul niciodata…
Stiu ca o faza a doliului este negarea…dar la mine aceasta intrebare persista dupa aproape 18 ani…
Din nefericire stim cu totii ca totul se rezuma la bani…
Daca i-as fi avut,indiferent de ce spuneau ai mei as fi platit sa aflu adevarul…
11 comentarii:
Sunt convinsa ca am uitat amanunte,mi-am amintit ca inainte de a vorbi cu medicul despre starea copilului,moasa cu care nascusem mi-a spus ceva de genul ca ar avea ceva la cap si ca mai bine dau o semnatura sa scap de el...nu o sa stau toata viata sa ingrijesc il ingrijesc...
Sigur ca am fost revoltata si nu am acceptat.
Acum ma intreb,oare nu tatona terenul,nu cautau sa ma convinga sa le dau acea semnatura?
De ce ma presau numai pe mine si celor din familie nu le spuneau nimic?
Doamne... Eu pe Andrei al meu l-am vazut in agonie si apoi cu trupusorul inert. Pana am alergat dupa preotul din spital sa-i citeasca stalpii, il aruncasera deja in incinerator. Nu a fost nevoie de nici o semnatura din partea mea pentru asta(cu 16 ani in urma). Cred si eu ca e tare ciudat ca te-au pus sa semnezi pentru incinerare.
O poveste trista, cutremuratoare ,cu multe semne de intrebare care-si asteapta chiar daca au trecut atatia ani niste raspunsuri.
Intindeti o mana de ajutor daca aveti cea mai vaga informatie,unei mame care din zori si pana seara se intreba mereu care o fii adevarul.?!
Draga mea , nici nu stiu ce as putea spune...este atat de dureros, de revoltator totul , cred ca vor ramane intrebari care cu greu isi vor gasi raspunsul...
Randurile tale imi aduc aminte de nasterea Alinei, am stat cu ea in spital 2 luni, timp in care toti imi spuneau ca va muri , greutatea ei fiind f.mica si nu ne-au dat actele sa-i facem certificat de nastere timp de 3 saptamani...daca murea era trecuta ca avort ...dar Dumnezeu a hotarat altfel si in pofida tuturor parerilor medicilor , ea a trait , a fost un copil absolut normal si sanatos, si desi m-au avertizat ca va fi un copil cu multe probleme ,posibil retardat mintal...totusi cu voia Lui Dumnezeu a devenit o eleva si studenta eminenta ,avand in fata un viitor stralucit ...dar , alta a fost si acum voia Domnului...a luat-o de langa noi cand ne asteptam mai putin... a fost o moarte care a socat si indurerat atat pe noi familia cat si pe cei care au cunoscut-o , au iubit-o si au pretuit-o ...si au ramas dupa moartea ei multe semne de intrebare ...
Te imbratisez cu drag , dorindu-ti multa putere , alinare si liniste in suflet.
Multe incercari le este dat unora sa indure!Iar tu esti una dintre ei.Intuitia de mama spune multe!
Mai intai Andrei, apoi Vali...doamne
Dumnezeu sa-ti dea putere si pe ei sa-i odihneasca!
Va multumesc pentru cuvintele voastre,stiu ca voi ma intelegeti si nu ma judecati...
Dumnezeu sa ne ajute pe toti!
De cand mi-ai povestit despre Andrei un semn de intrebare mi-a ramas in cap,nu stiu ce sa zic,ceva ciudat sa intamplat,ceva ce numai la noi in spitale,in tara se poate intampla....dar eu cred ca din ce trece timpul cu atat iti va fi mai greu sa afli ce sa intamplat acolo...te pup scumpa mea,bine ar fi fost sa poti afla adevarul,sa poti sa gasesti un raspuns la tot ce te framanta.
Este revoltator, groaznic si dureros.
Iarta-ma ca-ti voi pune cateva intrebari, poate nu vrei sa raspunzi la ele......
Ce diagnostic i-au pus?
De ce l-au incinerat? Cum adica "nu se da acasa"? Tu hotarasti cum il inmormantezi nu o mana de oameni carora nu le pasa
Draga mea, ghinionul tau a fost un avocat slab (probabil) . Mai era si durerea care va coplesise petoti
Nu esti tu de vina pentru nimic
Numai Dumnezeu stie de ce trebuie sa trecem prin anumite experiente in viata......
Draga hapi2233 ,eram foarte tanara si totul s-a intamplat rapid...pana sa apucam sa ne dezmeticim ...In certificatul constatator al decesului scrie"insuficienta cardio-respiratorie acuta"
Ghinionul meu a fost ca m-au tinut pe pastile si nu mai gandeam,iar ai mei erau pe langa mine...atenti sa ma ajute sa depasesc perioada...Nimeni nu s-a gandit atunci la asa ceva...si mai tarziu cand am inceput sa le pun intrebari si cred ca in sinea lor si-au dat seama ca ceva nu erea in regula cred ca le-a parut rau...(nu m-au incurajat niciodata sa cred ca ar fi in viata ,probabil din dorinta de a nu suferi si mai mult)Dar asa cum spui si tu asa a fost sa mi se intample,uneori ma gandesc si eu ca este mort pentru a putea merge mai departe linistita...Numai Dumnezeu stie care este adevarul!
A trecut, ai acceptat si cred ca Dumnezeu se afla in inima ta si ti-a dat forta....
Da...numai rugaciunea,mersul la biserica si Dumnezeu m-au facut sa imi recapat linistea sufleteasca...Dupa pierderea lui Andrei l-am avut pe sotul meu langa mine,foarte atent ...m-a supravegheat si ajutat sa trec peste tot ce a fost greu,ascunzand suferinta si durerea din inima lui...dupa ce l-am pierdut si pe el am avut impresia ca am pierdut tot...ca viata mea s-a terminat...numai Dumnezeu si copii mei m-au ajutat sa pot lupta si sa merg mai departe...
Trimiteți un comentariu