Categoric n-aş fi citit acum trei ani (cu atât mai puţin acum cinci, şapte sau mai mulţi) Călătoria ultimă a lui Stanislav Grof. Probabil m-aş fi eschivat de la orice recomandare de lectură şi aş fi făcut tot posibilul să nu ţin în mână această carte. Nu din naivitate, dezinteres sau incapacitate de înţelegere, ci din teamă. De frică! Fiindcă pentru mine cea mai mare frică a fost frica de moarte. De moarte mi-era o frică de moarte!
Înţelegerea şi semnificaţia pe care am dat-o eu foarte devreme, la nici 4 ani, acestui profund proces prin care trece fiinţa noastră, mi-a ghidat viaţa într-un mod de care aveam să devin conştientă doar atunci când, încurcată în propriul labirint de frici, a trebuit să stau faţă în faţă cu moartea, la o respiraţie distanţă.
Întâmplarea care m-a făcut pe mine să pun semnul egal între moarte şi pierdere dureroasă (uşor confundabilă cu unacut sentiment al abandonării) a fost experienţa “însoţirii” către dincolo, într-o noapte, a bunicului meu. Noaptea aceea, din a cărei totalitate păstrez doar frânturi, a fost percepută de mine atât de dramatic, încât zeci de ani după aceea am trăit cu spaima unei noi confruntări, nu atât cu moartea, ci cu golul pe care ea îl lasă în urmă.
Probabil că şocul despărţirii nu ar fi fost atât de puternic atunci, dacă adulţii din jurul meu ar fi reacţionat altfel, în limitele firescului pe care abia de curând am înţeles că-l presupune orice plecare, a oricui, oricând şi indiferent în ce condiţii. Intenţia bună a părinţilor mei de a mă proteja de “traumă” a făcut ca ea să devină şi mai acută, pentru că, exclusă fiind din tot ceea ce înseamnă ritualul înmormântării şi cermonialul despărţirii, am acordat marii treceri semnificaţia unei întâmplări absurde, fără sens, aducătoare de suferinţă, efect al unei uriaşe nedreptăţi care i-a fost dat fiinţei să o îndure din partea unei autorităţi supreme ce se manifestă haotic, lipsit de noimă şi pedepsitor
Raluca Lungu
http://www.calatoriainimii.net/2011/12/calatoria-ultima-dincolo-de-frontierele-fricii/
4 comentarii:
Am citit articolul..extrem de emotionant.Regret si acum ca nu am fost langa Calin sa-l tin de mana si sa-i spun ca totul va fi bine.
Pe tata l-am tinut de mana si i-am zis ca mama il asteapta si sa se duca linistit...Acest articol mi-a dat o mare incredere, ca cei plecati dintre noi sunt bine si va veni sigur o zi....cand vom fi impreuna.
Sunt de acord cu Corina,atunci cand citesc astfel de articole imi intaresc convingerea ca exista viata dupa moarte...ca mama este bine...ei ii era teama de moarte,citind articolul aseara,mi-am amintit cand mi-a zis cu ochii in lacrimi sa o tin de mana ca ii este teama...apoi m-am urcat in pat langa ea,in spatele ei...si mi-a zis,da-mi drumul,nu ma mai tine de spate...lasa-ma sa ma duc...cu o luna in urma,eram cu ea si cu sotul intr-un hipermarket,in parcare asteptand sa scoata sotul masina,am vazut-o ca s-a schimbat la fata si se lasa in jos...atunci eu m-am speriat,am aruncat plasele si am prins-o,am inceput sa plang si i-am zis mami ce ai?ce faci?de ce te pui jos?era pierduta...apoi brusc si-a revenit...i-am zis mami ce ai?si ea a zis,ce faceam?nu stiu nimic...nu mai vedeam decat o lumina puternica...dar te-am auzit plangand si strigand mami ce-mi faci?....m-am gandit apoi,cred ca atunci ea se ducea...dar eu nu am lasat-o...Doamne,nu avea nimic...adica nu stiam sa fi avut ceva...apoi peste o luna....a plecat...sper,astept ziua cand voi fi iar langa mami,intr-o lume mai buna,atunci o voi iubi mai mult ca in asta viata...si nimeni si nimic nu ne va mai desparti...
da..f interesant!!iata inca o marturie a existentei celeilalte Lumi!!Ii multumim Ralucai pentru interesanta experienta care ne-ai dezvaluit-o si sunt bucuroasa in acelasi timp ca ceea ce am citit ,ma duce cu gandul la un vis al meu ,pe care l-am avut cu cateva saptamani in urma..un vis care CRED ca mi-a adus raspunsul la neincetata mea intrebare,daca ,baiatul meu ,a simtit vreo durere in timpul impactului,,,daca i-a fost frica...ca moare??...si iata ca intr-o noapte am visat ..ca mergeam cu un baiat cu masina si la un moment dat in fata noastra ,in sosea o mica adincitura ca o groapa a facut sa se rastoarne masina ,parasind drumul ...eram f constienta ca vom muri (si chiar am zis in vis :gata ,vom muri acum) in momentul cand masina s-a rasturnat am simtit o senzatie de plutire ,de bine,o senzatie care nu am simtit-o nici in viata de zi cu zi ,nici intr-un alt vis....
Acum ca am citit ce a scris Raluca ,cred si mai mult ca visul ala mi-a adus raspunsul la ceea ce voiam sa aflu ...ca nu exista durere in timpul mortii sau frica de ea...
Multumim Mari pentru articolul prezentat...articol ce mie ,sincer,mi-a dat si mai mult convingerea ca plecarea noastra de pe Pamant e ghidata de undeva de Sus ,e insotita de ingerii cei frumosi ,si ca va trebui sa -i lasam ,sa-i ajutam prin rugaciuni sa plece acolo la Lumina vesnica si chiar daca sufletul nostru s-ar rupe in doua ,sa acceptam despartirea si ca asa cum spune si Corina ,intr-o zi vom fi impreuna ...
Narcisa,am postat aproape in acelasi timp...iata ca si ce spui tu confirma si ceea ce spun si eu si Raluca si e f interesant ce povestesti ...da era f posibil ca atunci in parcare ,ea sa fi vrut sa plece si tu ai intors-o ...
Deci ei stiu si ne vad ca noi suntem tulburati ,speriati ..de se pot intoarce inapoi ..o fac...de nu ...sunt si ei tristi ca si noi si sufera alaturi de noi...
off...sa incercam acum de sarbatori macar sa le zambim si pe sufletul lor sa-l imbratisam cu toata dragostea ..ca apoi sa-i indemnam sa plece acolo unde e le e sigur mai bine si mai frumos...
Trimiteți un comentariu