In aceasta perioada privim mirati la bucuria celor din jur si ne intrebam ce se intampla cu noi…ne-am pierdut pe undeva bucuria si nu o mai gasim…cred ca nici nu mai avem puterea sa o cautam…Si atunci preferam sa ne ascundem de cei din jur si sa asteptam sa treaca aceasta perioada,cand presiunea este mult prea mare si devenim atat de agitati incat ne temem ca nu ii putem face fata…
Ne intrebam ce se intampla cu prietenii,cu rudele noastre de par ca ne ocolesc,ca nu ne vor in preajma…mai ales in aceasta perioada cand simtim poate cu atat mai mult nevoia unei companii pentru a nu mai avea timp sa ne gandim cat ne doare sufletul si cat de mult ne doare acel loc gol de la masa,aceasta liniste apasatoare…
Dupa o noapte de singuratate si de meditatie am gasit raspunsul:
Oamenii fug de tristete!
“Nu mai intru pe blog pentru ca sunt numai povesti triste”
“Nu mai vreau sa ii vad lucrurile pentru ca ma doare prea mult”
Noi suntem tristi si nu suntem companii tocmai placute,cei din jur nu ar sti cum sa se poarte in prezenta noastra…nu ar putea sa fie fericiti pe deplin pentru ca suntem acolo…
Eu asta cred,aici este problema…si depinde de noi cum o putem rezolva…CUM PUTEM
Suntem intr-un fel contagiosi,tristetea poate ca se ia la o persoana care te iubeste cu adevarat…pentru ca ii pasa de tine…dar nu are taria de a te asculta,de a se incarca cu energia ta negativa…
Acum imi pun cea mai zambitoare masca ,trebuie sa “dea bine” acolo unde merg astazi , am nevoie sa nu ma mai simt singura…
Eu sunt si voi fi mereu aici si va astept sa imi povestiti tot ce aveti pe suflet si va iubesc cu toate sentimentele voastre pe care le cunosc si le inteleg…
Dar eu le traiesc,cei apropiati voua poate ca nu…fiti zambitori!
Dumnezeu sa va dea putere!
8 comentarii:
Este greu,doar cei ce ma cunosc cu adevarat stiu ce este in sufletul meu...masca eu o port zilnic,am ales sa nu o dau jos...nimeni nu stie ce se ascunde in spatele unei masti zambitoare...spui ca oameni ne ocolesc,asa este,dar eu cred ca noi ii evitam mai mult,pt ca noi nu mai avem chef de galagie,bucuria o traim la intensitate mai mica pt ca ceva lipseste...eu una chiar daca cineva ma cauta eu ma ascund...nu-mi arde...stiu cum trebuie sa te fi simtit ingerul meu...jumatatea ta iti lipseste si imi imaginez cat este de greu...sunt aici si eu...si voi fi mereu...te imbratisez.
O tristete impartasita cu cei
care trec prin situatii similare
este de cele mai multe ori o descarcare emotionala care ne apropie mai mult, ne da speranta ca suntem intelese.
Cunostintele , rudele noastre ,nu ne sunt in aceste zile aproape,ei
petrec, se bucura si nu se mai gandesc la tragedia prin care trecem,doar pe blog sare imediat cu o vorba de alinare macar una din
componenta FAMILIEI INDURERATE.
Sunt de acord cu Narcisa, noi ii ocolim.Poate nu mai putem sa vedem bucuria lor, a noastra fiind injumatatita.Noi trebuie sa devenim altfel, ei sunt.Noi am pierdut mult in aceasta viata, probabil ca asa va fi mereu...nu stiu!
Ieri am fost chemati ( eu si fiul meu )la masa la o verisoara de-a mea.
Azi nu ne-a mai chemat nimeni.
Dar din peretele holului nostru se auzeau rasetele si muzica vecinilor nostri, care aveau musafiri.
Am dat putin mai tare televizorul, ca sa nu-i mai aud .
Si-atunci, baiatul meu m-a intrebat : mama, noi nu mergem nicaieri azi ?
Eu am raspuns ca n-avem unde.
Si dupa o clipa de gandire, mi-a spus : hai sa mergem pana la cimitir... chiar daca am fost si ieri...
Asta am facut azi.
Nu-mi mai plac sarbatorile, pentru ca numai atunci imi dau seama cat de distrusi sufleteste suntem.
Ma alatur si eu sa confirm cele spuse de voi dragele mele,noi nu mai suntem o companie placuta,noi nu mai stim sa ne bucuram cum o faceam altadata...pentru ei(cei din jurul nostru)viata merge inainte,pentru noi(pentru mine)viata s-a oprit in loc de acum 7 ani...
"Dacă vei rosti numele copilului meu, poate că voi plânge. Dacă nu îl vei pomeni, mi se va frânge sufletul"
Daca cei ce sunt in preajma noastra,prieteni,rude,cunoscuti,evita discutiile cu noi ,despre dragii nostri de acolo de sus,crezand ca ne fac mai mult rau,sau in cel mai rau caz ,cred si traiesc cu impresia ca durerea noastra a trecut...ei bine se inseala....
Nu vom fi intelesi decat de cei care sufera la fel ,decat de cei care stiu sa -si aduca aminte de suferinta noastra si care stiu sa puna o mana pe rana sufletului nostru...
Poate ca v-am surprins cu cele scrise mai sus,dar eu am curajul de a spune ceea ce gandesc fara a ma teme de cum interpreteaza cei din jur...mai ales aici unde stiu ca nimeni nu te judeca...Dragele mele,v-am provocat cu acest subiect pentru ca stiu ca si voi ati fost tulburate in aceste zile...Aveti dreptate,noi ne-am schimbat,noi nu ne mai putem bucura...stiu ca viata ni s-a schimbat noua...dar daca mai ales in aceste zile cineva s-ar gandi asa cum spune Lacrima sa te scoata din aceasta stare chiar daca nu ai chef la inceput, iti va fi mult mai bine...te simti mai bine in compania cuiva decat singur cu tristetea,dorul si gandurile tale...Era un fel de semnal de alarma pentru cei care au in jur persoane care au suferit pierderi...dar poate ca acestia nu citesc aici...
Noi suntem "fericite" pentru ca ne avem una pe cealalta,dar sunt multi care sunt singuri la propriu...
Dumnezeu sa fie cu noi!
Noi si doar cei ca noi care au trecut printr-o pierdere inteleg durera si se comporta altfel. Este firesc sa nu mai avem tragere de inima sa ne bucuram de atmosfera Craciunului, dar sunt persoane care nu au trecut prin ceea ce noi trecem si totusi nu se bucura, e trist sa privim in jur si sa vedem oameni ce au uitat sa zambeasca, sa se bucure de lucrurile simple. De Craciun ne-am strans in familie, o casa mai putin animata, chiar o liniste dureroasa, la masa ardeau lumanarile... Ne e dor de atmosfera de altadata, ne e dor de caldura Craciunului, ne e dor si doare...
Trimiteți un comentariu