15 octombrie 2011

Remember

O dupa amiaza care ar fi trebuit sa fie un inceput de week end insorit, s-a transformat in cateva secunde intr-un tragic end. Ne-am despartit pe o margine de sosea la kilometrul cu nr… Dar nu conteaza cifra de pe borna. Pentru noi a insemnat kilometrul zero al existentei noastre. Copiilor le-am spus fara sa le vad privirea, pentru ca ochii imi erau raniti si corpul tintuit pe o targa de ambulanta, ”Tata nu mai este” .

Ecourile celor doua festivitati de absolvire (liceul si facultatea) nici nu se stinsera inca bine. Urmau bacalaureatul si licenta. Examene in doliu. Copiii nostri, cu sufletul zdrobit si hainele cernite, aveau sa le sustina in fata unor comisii de profesori, colegi de-ai tatalui lor. Dupa examene, treceau pe la spital, sa ma vada pe mine. Mimam o mica bucurie. Arsura durerii fizice era vie. Rana din suflet, insa, facea ravagii in mine. Copiii rasfatati de viata erau acum garboviti de durere. Familia noastra tandari, ca sticla de parbriz. Un ticalos strain, care se spune ca adormise la volan, ne-a luat din plin. Un nimeni de nicaieri a aparut ca din senin, pe contrasens. Ne-a intrat in viata si ne-a adus o moarte.

De ce niste destine complet straine se intersecteaza in acelasi punct al aceluiasi drum, pentru a spulbera o mare fericire? Nu am gasit nici pana azi, raspuns.


Lacramioara Salajan

7 comentarii:

mariperijoc spunea...

Astazi am vrut sa o cunoasteti pe Lacramioara,povestea ei de viata este in parte si povestea noastra...ne leaga aceeasi durere cruda,durere care ne macina sufletul pe dinauntru pana la marea reantalnire ce cei plecati inaintea noastra...
Ii puteti raspunde aici,pentru ca ea spre surpriza mea, aflu astazi ca a intrat in mica noastra familie de pe blog...Sa ii spunem un "bun venit" asa cum numai noi suflet de la suflet putem sa o facem...
Ne bucuram ca ne esti alaturi Lacramioara!

Corina spunea...

Ma intristez cand spun ,, bun venit''cuiva, pentru ca stiu, ca aici, toate care nimerim, avem o mare durere in suflet.
Povestea ta, Lacramioara este asemanatoare, prietenei noastre Marilena, care se straduieste din rasputeri sa aline suferintele altora .
Si reuseste de fiecare data!

Steliana spunea...

Aici ,pe acest blog, este atata
compasiune si intelegere incat
ne simtim ca intr-o familie .
Te primim cu sufletele noastre
sincere si deschise pentru a mai diminua durerea ta ,draga Lacramiora.

Narcisa spunea...

Bine ai venit in familia noastra Lacramioara...de cate ori vei simti nevoia sa vorbesti despre durerea si dorul ce iti arde sufletul noi vom fi aici...gata sa te ascultam si sa incercam sa-ti alinam durerea cu vorbe calde spuse din suflet...

Lili spunea...

Ma numar si eu (ca toate de pe acest blog)printe cei ce am simtit din plin gustul amar al suferintei prin pierderea cuiva drag(unicul fiu,parintii..)si de aceia draga Lacramioara iti deschid si eu larg usa sufletului meu!...

lacrima spunea...

Eu o "cunosc" pe Lacramioara de ceva timp, de pe blogurile revistei Tango.
Scrie minunat si incerc sa invat, atat de la ea, cat si de la voi, arta supravietuirii, desi cazul meu e mult mai dramatic ...
Rezultatul a fost tot o despartire pe care , din pacate, ati cunoscut-o prea devreme, fie ca a fost vorba de copii, soti sau parinti..
Intru in fiecare zi, aici si acolo, ca sa va "vad" ca sunteti cat de cat "bine",desi stiu ca nu veti mai fi niciodata la fel.
Am ramas definitiv o lacrima fara leac !

mariperijoc spunea...

Draga Lacrima,viata noastra s-a schimbat in acea secunda...cand cei dragi au plecat dintre noi...incercam sa facem fata acestei noi vieti si sa invatam sa traim fara ei...nimic nu va mai fi la fel...caci si la bucurie si la un necaz vom simti lipsa cuiva...
Te imbratisez cu mult drag si sunt cu sufletul alaturi de tine!