Copila ma plimbam cu tata
Intr-un docar cam prafuit,
De ale calului curele
Ma tineam intr-un zgaltait.
Ce mandru era vizitiul,
Pe drumul lung si prafuit,
Din cand in cand tragea cu ochiul
Cand auzea cate-un fosnit.
Si de atunci printre tarlale
Am invatat a ma plimba.
Din ale dealului poale
Cu usurinta a urca.
De mana eu pe drum cu tata
Am invatat in pas mereu.
Si fericita acum pe glie,
Constat ca drumul nu e greu.
5 comentarii:
Imi regasesc copilaria trecuta in poezia ta Marilena.Multumesc ca mi-ai rascolit (chiar si ptr. o clipa)amintiri dragi mie:copilaria traita la bunici!...
Frumos...din pacate cred ca este singura poezie in care nu ma regasesc...nu am trait nici un moment alaturi de un tata...nu cunosc dragostea si notiunea de tata,dar inchid ochii si ma imaginez in ceea ce descri tu de mana cu mamica mea...si zambesc...
Emotionanta si cat se poate de pura tema poeziei tale si desi nu am trait decat in oras pastrearea traditiilor de la sate nu trebuie ignorata.
De mana cu fetitele tale poti
ajuta pe cei doi parinti sa se bucure de roadele tarlalei.
TATA... de mana ma plimbam cu el pe dealuri si vai in localitatea lui natala, imi placeau la nebunie acele momente si cautam ori de cate ori pleca el undeva sa-l rog sa ma ia cu el! Frumoase amintiri mi-ai rascolit..
El era un mare mare iubitor de natura si am iunvatat si eu de la el sa pretuiesc si sa iubesc natura! MULTUMESC, TATA!
Frumoase versuri, Marilena, multumesc!
Eu mi-am adus aminte cand eram mica si mergeam cu tata in ,,Oraselul copiilor''.Acolo imi placea f mult in trasura cu cai.Acum s-au schimbat rolurile, tatal meu e ca un copil in ,,oraselul lui''...
Trimiteți un comentariu