Coincidenta sau nu,aceste cuvinte mi le spunea Vali de fiecare data cand treceam printr-un moment greu... In ultimul timp i-am tot spus ca mi-as dori sa il aud ca imi spune ca "totul va fi bine" si astazi cuvintele acestea ni le spune Mihaela... O fiica puternica care a depasit doliul si isi doreste sa ajute cat mai multi oameni sa depaseasca aceasta grea perioada... Felicitari pentru tot ce faci Mihaela!Sunt convinsa ca tatal tau este mandru de tine!
Doamne,ascult cuvintele si parca vorbesc eu...ma intreb,de ce numai noi cei incercati de aceasta durere ne intelegem intre noi?de ce gasim raspuns si alinare doar din partea celor ce sufera si ei?de ce cei din jur nu inteleg durerea si etapele ei?oare exista momentul in care durerea se va diminua asa cum spune?eu cand rad ma simt vinovata...nu vreau ca mama sa creada ca nu-mi mai pasa...ca a trecut...ca am uitat...nu vreau,nu pot...
Marilena, draga mea, cateodata chiar as vrea sa cred ca "Dumnezeu actioneaza in in cai miraculoase" si ca nu e o coincidenta. Iti multumesc ca ai postat pe blogul tau acest material, descris de tine prin cuvinte asa frumoase! Narcisa, nu ne cunoastem, dar avem in comun faptul ca am cunoscut o latura a existentei pe care nu toata lumea o traieste: viata dupa despartirea cea de pe urma. Eu una nu ma astept ca un om cu o viata frumoasa, sanatos si activ, sa faca efortul de a empatiza cu oameni depresivi (sa zicem), pentru ca se incarca si el cu o energie foarte greu de suportat. Toti avem dreptul sa fim fericiti si fiecare face tot ce poate pentru a gusta cat mai mult din aceasta "dulceata" atat de greu de gasit. Legat de sentimentul de vinovatie, imi imaginez cum este, pentru ca l-am trait. Dar, in timp, m-am obisnuit putin cate putin, chiar daca primul dans de dupa a fost plin de lacrimi. Apoi mi-am dat seama ca tatalui meu ii placea de mine vesela si bucurandu-ma de o atmosfera placuta si chiar fiind omul care ii distreaza pe ceilalti. Si asa mi-am "revenit".
Ma bucur sa te gasesc aici Mihaela,bun venit in "familia" noastra de pe blog! Sunt convinsa ca si aici poti ajuta cu experienta ta... Stiu ca "nimic nu este intamplator",ca Dumnezeu lucreaza prin oameni si ca ne scoate in cale persoane care ne vor ajuta in momente grele ale vietii... Vreau sa confirm ca si eu ma gandesc la ce si-ar dori Vali si cunoscandu-l incerc sa ii fac pe plac si sa merg mai departe cu fruntea sus pentru ca intr-o zi sa il pot auzi ca este mandru de mine... Ma gandesc ca va veni si vremea cand ne vom intalni si vom avea ce povesti... In tot ce fac eu "vreau sa il vad zambind",sigur ca nu e usor...nu imi iese de fiecare data dar ma straduiesc... Dumnezeu sa ne ajute si sa ii odihneasca pe toti cei adormiti!
Exista viata dupa doliu...dar ce viata mai este aceia cand ramai fara unicul copil?...Ce viata mai este aceia cand in pragul batranetii cand altii isi plimba nepotii prin parc,eu mangai o poza dintr-o rama?Da viata mea dupa doliu a intrat intr-o "noua normalitate"...o normalitate cu care ma lupt si incerc sa-mi duc crucea cu demnitate(cum spunea Steliana intr-un comentariu).Dar oare ce ar putea sa ma mai faca fericita(sentiment de mult uitat)acum?
Lili draga ,ma alatur celor afirmate de tine si adaug ca parintii care si-au pierdut la o varsta frageda unicul fiu si carora nu le-a ramas macar un nepotel de la cel drag si-au pierdut insasi viata. Multa sanatate iti doresc!
Mihaela,iti multumesc pt.cuvintele tale,sper si eu ca totul va fi bine...stiu ca mama vrea sa fiu vesela,sa merg mai departe,am visat-o de multe ori certandu-ma,spunandu-mi sa incetez,sa nu mai plang...este foarte greu sa-ti vezi de viata ta care brusc capata alta forma...dar inevitabil cu sau fara voia noastra viata merge mai departe...
8 comentarii:
Coincidenta sau nu,aceste cuvinte mi le spunea Vali de fiecare data cand treceam printr-un moment greu...
In ultimul timp i-am tot spus ca mi-as dori sa il aud ca imi spune ca "totul va fi bine" si astazi cuvintele acestea ni le spune Mihaela...
O fiica puternica care a depasit doliul si isi doreste sa ajute cat mai multi oameni sa depaseasca aceasta grea perioada...
Felicitari pentru tot ce faci Mihaela!Sunt convinsa ca tatal tau este mandru de tine!
Doamne,ascult cuvintele si parca vorbesc eu...ma intreb,de ce numai noi cei incercati de aceasta durere ne intelegem intre noi?de ce gasim raspuns si alinare doar din partea celor ce sufera si ei?de ce cei din jur nu inteleg durerea si etapele ei?oare exista momentul in care durerea se va diminua asa cum spune?eu cand rad ma simt vinovata...nu vreau ca mama sa creada ca nu-mi mai pasa...ca a trecut...ca am uitat...nu vreau,nu pot...
Dragele mele sa speram ca pana la urma ,,Totul va fi bine..''Dzeu, doar El stie ce-i mai bine pentru noi.
Marilena, draga mea, cateodata chiar as vrea sa cred ca "Dumnezeu actioneaza in in cai miraculoase" si ca nu e o coincidenta. Iti multumesc ca ai postat pe blogul tau acest material, descris de tine prin cuvinte asa frumoase!
Narcisa, nu ne cunoastem, dar avem in comun faptul ca am cunoscut o latura a existentei pe care nu toata lumea o traieste: viata dupa despartirea cea de pe urma. Eu una nu ma astept ca un om cu o viata frumoasa, sanatos si activ, sa faca efortul de a empatiza cu oameni depresivi (sa zicem), pentru ca se incarca si el cu o energie foarte greu de suportat. Toti avem dreptul sa fim fericiti si fiecare face tot ce poate pentru a gusta cat mai mult din aceasta "dulceata" atat de greu de gasit.
Legat de sentimentul de vinovatie, imi imaginez cum este, pentru ca l-am trait. Dar, in timp, m-am obisnuit putin cate putin, chiar daca primul dans de dupa a fost plin de lacrimi. Apoi mi-am dat seama ca tatalui meu ii placea de mine vesela si bucurandu-ma de o atmosfera placuta si chiar fiind omul care ii distreaza pe ceilalti. Si asa mi-am "revenit".
Va imbratisez cu mult drag!
Ma bucur sa te gasesc aici Mihaela,bun venit in "familia" noastra de pe blog!
Sunt convinsa ca si aici poti ajuta cu experienta ta...
Stiu ca "nimic nu este intamplator",ca Dumnezeu lucreaza prin oameni si ca ne scoate in cale persoane care ne vor ajuta in momente grele ale vietii...
Vreau sa confirm ca si eu ma gandesc la ce si-ar dori Vali si cunoscandu-l incerc sa ii fac pe plac si sa merg mai departe cu fruntea sus pentru ca intr-o zi sa il pot auzi ca este mandru de mine...
Ma gandesc ca va veni si vremea cand ne vom intalni si vom avea ce povesti...
In tot ce fac eu "vreau sa il vad zambind",sigur ca nu e usor...nu imi iese de fiecare data dar ma straduiesc...
Dumnezeu sa ne ajute si sa ii odihneasca pe toti cei adormiti!
Exista viata dupa doliu...dar ce viata mai este aceia cand ramai fara unicul copil?...Ce viata mai este aceia cand in pragul batranetii cand altii isi plimba nepotii prin parc,eu mangai o poza dintr-o rama?Da viata mea dupa doliu a intrat intr-o "noua normalitate"...o normalitate cu care ma lupt si incerc sa-mi duc crucea cu demnitate(cum spunea Steliana intr-un comentariu).Dar oare ce ar putea sa ma mai faca fericita(sentiment de mult uitat)acum?
Lili draga ,ma alatur celor afirmate de tine si adaug ca parintii care si-au pierdut la o
varsta frageda unicul fiu si carora nu le-a
ramas macar un nepotel de la cel drag si-au
pierdut insasi viata.
Multa sanatate iti doresc!
Mihaela,iti multumesc pt.cuvintele tale,sper si eu ca totul va fi bine...stiu ca mama vrea sa fiu vesela,sa merg mai departe,am visat-o de multe ori certandu-ma,spunandu-mi sa incetez,sa nu mai plang...este foarte greu sa-ti vezi de viata ta care brusc capata alta forma...dar inevitabil cu sau fara voia noastra viata merge mai departe...
Trimiteți un comentariu