Copiii cresc si pleaca. Oricat de mult te-ar iubi si oricat de mult ii iubesti, ajung in acel punct al vietii in care au casa lor si familia lor. Stii ca esti o prezenta importanta in viata lor, insa mai stii si care le sunt prioritatile. Singurul om care ramane langa tine pana la sfarsitul vietii, daca esti norocos, este sotul ori sotia.
Mi-am pierdut anul trecut mama, iar lipsa acesteia ne-a dat peste cap viata. Am adorat-o iar prezenta ei in viata mea va fi, pentru totdeauna, unul dintre darurile cele mai de pret pe care le-as fi putut primit. Insa, oricat de mult as suferi eu ori sora mea, ma indoiesc ca simtim pe jumatate durerea prin care trece tata.
Intotdeauna am fost elementul mai practic al familiei; pusa fata in fata cu disparitia mamei a trebuit sa preiau haturile si sa ma ocup de ce a fost nevoie, chiar cu teama de a fi putin autoritara. Niciodata nu l-am vazut pe tata atat de slabit si de apatic, el, o persoana mereu activa si descurcareata. La inceput, nu puteam sa vad mai departe de durerea mea, insa stand langa tata mi-am dat seama ca nu e momentul sa ma gandesc la mine.
La urma urmei, oricat de dur ar suna, legea firii cere ca parintii sa moara inaintea copiilor. E adevarat, chiar si asa, nu ai cum sa nu simti ca au murit prea repede. Insa cand vine vorba de omul cu care iti imparti viata, durerea trebuie sa fie devastatoare, mai ales atunci cand mai ai o bucata buna de viata de impartit, mai ai mult pana sa ajungi la "adaci batraneti". Mama urma sa implineasca 54 de ani. Disparitia persoanei cu care ai ales sa iti imparti viata lasa in urma o gaura neagra pe care nici copiii, nici nepotii nu au cum sa o umple complet.
http://smartwoman.hotnews.ro/painti-copii
16 comentarii:
Multumesc "Exista viata dupa doliu" pentru recomandarea acestui articol.Va recomand sa intrati si sa cititi intreg articolul.
Adevarate cuvinte,orice pierdere este grea,de neimaginat si indiferent de persoana pierduta durerea este imensa,schimbandu-ti viata in totalitate...chiar daca legea firii este sa-ti ingropi parintii,eu cred ca nici o suta de barbati sau de femei nu poate inlocui dragostea si mangaierea parinteasca,dar nici nu vreau sa-mi imaginez durerea pierderi jumatatii....este prea greu si prea dureros sa imi imaginez...sotul meu este aerul meu...fara el nu as putea respira...ma rog la bunul D-zeu sa ne ajute sa imbatranim impreuna si sa ne protejeze...
Si eu mi-am pierdut mama cu foarte multi ani in urma, cand eram o adolescenta iar mama deabia implise 52 de ani. Tatal meu a suferit mult si a trebuit sa-mi inabus durerea mea pentru a-l sprijini pe el. Probabil de asta am si devenit cu timpul exagerat de protectoare si am ales dupa casatorie sa stam cu el pentru a-l ingriji. Cand l-am pierdut si pe el, acum 2 ani jumatate, totul s-a naruit pentru mine, incerc sa ma adun si sa merg mai departe pentru sotul meu si fratele meu care sufera si ei cand ma vad asa, dar imi e greu,parca nimic nu mai conteaza acum.
Draga mea,tu i-ai fost sprijin tatalui tau...sunt convinsa ca dragostea ta l-a ajutat enorm sa traiasca dupa aceasta pierdere....Dar si pentru tine durerea a fost si este mare...De fiecare data cand pierdem o persoana draga ,indiferent de varsta ,suferim...
Parintii tai cunosc suferinta din sufletul tau si sa fii convinsa ca nu isi doresc ca tu sa suferi...Eu nu indraznesc sa le vorbesc fetelor mele care sunt prea mici despre acest subiect ,dar categoric nu mi-as dori ca ele sa sufere foarte tare la moartea mea...pentru ca eu port aceasta povara cu mine acum si nu vreau asta pentru ele...Orice parinte isi iubeste foarte mult copii si vrea numai binele pentru ei...
Sotul tau are nevoie de tine,de atentia si dragostea ta...spui ca nimic nu mai conteaza...stiu ca pierderea este dureroasa dar dragostea pentru cei ramasi iti va da forta de a merge mai departe...Si ei au nevoie de tine...
Iti sunt cu sufletul alaturi si te imbratisez cu mult drag!
Dumnezeu sa le dea odihna vesnica parintilor tai si tie liniste sufleteasca!
Eu cu Calin am impartit pentru f putin timp aceasta viata, dar acel timp care a fost m-a marcat f mult si imi voi extrage puterea de a merge mai departe din aceasta dragoste pe care el mi-a oferit-o.
Mi-au trebuit ani de zile sa accept moartea mamei, aveam 22 de ani..a fost f greu..
Eu aveam 19 ani cand a murit mama mea iar cand a murit taticul meu aveam 44 ani. Durerea a fost mult mai cumplita si mai greu de suportat acum la moartea tatalui meu, intrucat atunci am ramas cu tata si incercam sa am grija de el asa cum ma pricepeam eu atunci. In decursul anilor, stand cu el in aceeasi casa, ne-am apropiat si mai mult, afectiunea mea am canalizat-o catre tata intrucat mama nu mai era. Cu cat inaintez in varsta cu atat simt mai acut lipsa parintilor, si a sfaturilor lor,si-i inteleg mai bine. Imi e la fel de dor de mama ca atunci cand s-a dus, desi au trecut multi ani, iar de tata nu mai spun, mi se sfasie sufletul de atata dor si durere.
As da orice sa-i mai am langa mine macar pentru o clipa.
Din nefericire ne vom petrece restul vietii cu acest dor in suflet,dar suntem datori sa facem totul pentru ca acolo unde sunt ei sa fie mandrii de noi ...
Ce am uitat sa mentionez e ca imi alin dorul de parintii mei dragi in vis, intrucat ii visez destul de des pe amandoi, ceea ce ma face sa cred ca acolo undeva s-au intalnit pana la urma. Pe mama o visez si acum desi nu la fel ca pe tata, dar imi e clar ca exista o legatura cu cei dragi plecati dintre noi. Ma rog pentru ei seara cand ma culc sa le dea Dumnezeu odihna vesnica acolo unde sunt si ii rog sa aibe grija de noi de acolo de unde sunt, asa cum au facut si cand erau in viata.
Nu pot sa spun cat de mult ii simt lipsa mamei, ca nu am avut-o langa mine cand aveam nevoie de sfaturile ei, ca nu m-a vazut mireasa desi isi dorea atat de mult asta,iar cu lipsa tatalui inca nu m-am obisnuit, tot astept sa il vad cum ma asteapta sa vin de la servici ca sa stam de vorba, ii era atat de urat sa stea singur acasa....
Sunt convinsa ca ei cunosc acum tot zbuciumul din sufletul tau si iti sunt alaturi ori de cate ori ii porti in gandul tau...
Toti ne amagim ca ii avem aproape in vis...Visul este singura modalitate de a ne alina putin dorul...De fiecare data dupa ce ii visam suntem putin mai linistiti sufleteste...
Te imbratisez cu mult drag,aici noi toti suntem legati de acelasi dor...
Iti multumesc Marilena pentru mesaj si pentru ideea extraordinara pe care ai avut-o cu crearea acestui site, unde ne impartasim durerea in scris.
Imi dau seama cat de greu iti e si tie, ca esti si mama si tata pentru fetele tale, dar el va vegheaza de acolo de unde e si are grija de voi, asta stii deja..
Multa putere si liniste sufletesca iti doresc si eu.
Iti inteleg durerea,inteleg dorul,pt ca si eu le simt,mamica mea mi-a fost ambi parinti,iar cand am pierdut-o m-am simtit ca un copil abandonat...eu in ianuarie ii fac mamei pomenirea de 2 ani,dar la fel ca tine inca o mai astept,tanjesc dupa glasul ei,mirosul ei,mangaierea ei...indiferent ce si cine va fi langa noi,locul lor nu-l poate ocupa nimeni ...fi sigura ca ei te vad,te aud,vegheaza asupra ta,durerea ta o simt si ei,de aceea e necesar pe cat putem sa ne straduim sa nu plangem,lacrimile noastre provocandu-le durere...te imbratisez si bine ai venit in familia noastra unita de durerea unei pierderi...
Nu ai pentru ce sa imi multumesti,ma repet...ne leaga aceeasi durere pe toti cei de aici"durerea unei pierderi"...Noi suntem aici de cate ori vrei sa povestesti cuiva care stie ca indiferent de cat timp a trecut rana din suflet tot doare...
Pentru comemorari imi poti trimite ce vrei sa postez pe adresa mea de E-mail.
Fiecare om isi are locul lui in viata si in familie,iar atunci cand pleaca...acel loc nu mai poate fi ocupat de nimeni si oricat de mult timp va trece durerea si dorul nu vor disparea niciodata.Draga "Anonim"hraneste-te cu amintirile parintilor tai ,asteapta-i in vis,dar incearca sa-ti aduni puterile si sa fii in continuare sprijin familiei tale.Fii sigura ca parintii tai te vad de acolo...de Sus si isi doresc ca tu sa fii o Luptatoare si sa-i ajuti pe cei ramasi(de aici iti va veni si puterea de a merge mai departe).Si eu mi-am pierdut parintii de timpuriu(aveam 4ani cand a murit tata si 40ani cand mi-a murit mama)si atunci am simtit ca se sfarsise lumea,apoi (acum aproape 7ani) mi-am pierdut singurul copil si atunci... s-a sfarsit viata pentru mine ...Dumnezeu sa-ti dea liniste si intelepciune!te imbratisez!
Avem un destin fiecare............
De mic copil sufar si sufletu-mi e pustiit.O poveste destul de tragica a familiei mele.
M-am nascut undeva in Bacau si de fiecare data cand vin acasa sufar enorm.Mama mea e schizofrenica si a disparut de acasa,tata e bolnav psihic fara acte,fratele meu de 26 ani are un debut in schizofrenie iar cel mai mic frate de 10 ani traieste cu traume.
Ce poate fi mai dureros decat sa stii ca sunt in viata si ii vezi suferind si ce poate fi mai tragic cand sufletul mamei mele poate fi oriunde.........Ultima persoana care ar fi vazut-o mi-a spus ca ea a spus asta: Pentru ce sa mai traiesc...
M-am intebat de ce eu?De ce in Romania?Cum ar trebui sa sufar eu?Oare Dumnezeu mi-a dat destul de multa suferinta ca sa pot s-o duc?
E si mai dureros cand ai nevoie de ajutor si nu poti sa faci nimic.Te uiti in stanga si-n dreapta ta si vezi autoritati,institutii si suflete goale,fara pic de constiinta.
Toti imi spun ca nu pot face nimic si sa merg mai departe,sa uit si sa-mi fac viata mea.Oare cum poti sa uiti de mama si sa-ti vezi familia in chinuri,cum sa am sufletul impacat?
Avem un destin fiecare...uneori simtim cum ne apasa si nu-l mai putem duce...dar trebuie,ne purtam mai departe crucea in spate...singuri,doar cu ajutorul lui Dumnezeu...
Eu am incetat de multa vreme sa imi mai pun intrebari de genul"de ce?"
Multa durere si in sufletul tau,te imbratisez si iti sunt cu sufletul alaturi.Sun aici daca vrei sa vorbesti cu cineva despre durerea ta.
Dumnezeu sa iti dea putere!
Trimiteți un comentariu